Ce insemna sa fii parasutist militar?

Ca sa nu existe dubii: intrebarea e formulata la timpul trecut.

Cred ca raspunsul nu e acelasi pentru toti cei care am fost acolo. Pentru mine, daca ar fi sa simplific, ceea ce conta cel mai mult era o anumita stare de spirit, sentimentul ca orice mi-as fi propus sa fac imi statea in putere, ca puteam gasi solutia si resursele necesare pentru a duce la capat orice.

Nu am simtit asta de la inceput in armata. De altfel, circula o gluma cu doi TR-isti care intra voiosi in unitate in prima zi spunandu-si "Sa pasim cu dreptul!", moment in care care un ofiter le reteaza entuziasmul atentionandu-i ca "este contra regulamentului". Intr-adevar, regulamentul preciza ca se paseste mai intai cu stangul. Era simbolic pentru perioada de la inceput, adica instructia cu eforturile, stressul si restrictiile de rigoare. Aflai mai intai ce anume nu puteai face, pentru ca iti lipseau resursele necesare sau nu era permis. Dar pe masura ce am avansat de la stadiul de "bibani" spre stadiul de "elefanti" (termeni imprumutati de la trupeti) am invatat sa ne descurcam, fie ca era vorba despre a "completa" discret un obiect lipsa, a iesi in oras fara bilet de voie si fara sa fii prins, sau alte activitati mai extreme pe care nu le mentionez aici.

Cand ieseam din unitate in a doua jumatate a stagiului militar aveam impresia ca lumea civila era un mediu in care "inotam" mult mai usor. Mergeam practic oriunde in tara, cu sau fara bani in buzunar, eram rezistenti la vreme si boli (Ursu' a descris asta mai bine decat mine), acopeream orice distanta in oras la picior fara sa obosim, convingeam oameni si obtineam ce doream prin aspectul si atitudinea pe care le abordam. Era o stare de spirit deosebita care a mai persistat si s-a atenuat progresiv in anul de dupa ce am terminat armata.