„Un vultur al înălţimilor”

Astăzi am aflat cu bucurie despre fostul baștan, coleg de generație la UM din Buzău și bun prieten, Radu Găină, actualmente realizator și regizor de filme documentare și docu-drame la TVR. El este, printre altele, autorul documentarului „Un vultur al înălţimilor”, un film despre spiritul paraşutismului militar întruchipat în personalitatea generalulului Baştan, care a fost prezentat pe TVR1 şi TVR Internaţional în vara acestui an. Poate că Radu va accepta să scrie el însuși aici detalii despre cum a realizat filmul și ce personalități ale parașutismului militar din România a intervievat cu această ocazie. Cu puțin noroc voi putea să vizionez și eu filmul în curând prin amabilitatea regizorului și a unei persoane de la Ambasada României din Ottawa.

Informație primită pe 30 noiembrie direct de la regizorul filmului: TVR Internaţional va redifuza filmul „Un vultur al înălţimilor”, consacrat memoriei generalului Grigore Baştan, sâmbătă 08.12.2012 la orele 8.00 şi 22.30 (orele României).

Ceaiul cu rom

Mi-am făcut un obicei, în ultimul timp... Seara îmi fac un ceai de mentă cu zahăr tos și cu rom. Gustul lui îmi amintește de ceaiul pe care îl beam în armată, numai că pe vremea aceea îmi era atât de foame încât adăugam și biscuiți sau un sfert de pâine de aia neagră, cazonă. Mmmm, ce buni erau biscuiții ăia, de vreo două ori mai groși decât cei de la magazin și cu gust oarecum diferit...

Dupa 28 de ani

Astăzi, duminică 22 iulie 2012, am sărit din nou cu paraşuta, la 28 de ani de cand am fost brevetat. Am făcut saltul cu o paraşută-aripă sportivă ataşat „în tandem” de un instructor.

Am sărit la Mile High Parachuting pe un aerodrom situat lângă orăşelul Arnprior, la o oră cu maşina distanţă de Ottawa (Canada). Înainte să sari ți se face un „instructaj”, adică vizionezi o înregistrare video de vreo 10 minute după care primești și niște instrucțiuni verbale. Instructorii care sar în tadem cu novici au toți peste 40 de ani și de la 1000 de salturi în sus; cei doi cu care am vorbit mai mult aveau respectiv 1400 și 1600 salturi.

Avionul a fost surprinzător de mic dar bănuiesc că pentru paraşutismul sportiv e standard. Saltul l-am făcut de la 3000 m (10000 picioare), înălţime la care avionul a urcat în 20-30 de minute. A fost o zi superbă, cu soare, câţiva nori, vânt acceptabil. Instructorul, în faţa căruia eram ataşat cu ajutorul a patru carabiniere, a strâns pe mine cât a putut de tare „harnaşamentul” încă de la sol; mi-a zis că "we are both big guys" şi deci trebuie să fie sigur că nu riscăm să se lărgească vreo legatură în aer. Foarte frumos, însă ca urmare a acestor măsuri de siguranţă de-abia am putut să respir până ce am aterizat.

Odată uşa avionului deschisă, am aşezat conform instructajului piciorul drept pe o mică platformă instalată în acest scop pe bechia din dreapta iar piciorul stâng flexat l-am sprijinit pe marginea podelei, genunchiul stâng ieşind în exterior. Mâinile le ţineam pe chingi în faţă, ca atunci când cari un rucsac la munte. Picioarele, eşti instruit să le flexezi în spate imediat după ce ieşi pe uşa avionului, ca şi cum ai vrea să-i dai un şut în fund instructorului. Instructorul a numărat unu-doi-trei apoi m-a împins afară şi imediat am făcut o tumbă în aer, cam cum făceau băieţii la saltul la trapă la Bobocu. Am descoperit mai târziu că la faza asta mi-am julit pielea de pe piciorul stâng pe muchia de aluminiu a podelei avionului, prin salopeta de salt (numită în engleză jumpsuit).

Am avut o senzaţie persistentă de greaţă pe care n-am avut-o pe vremuri la ieşirea din AN-2. Mă gândesc că poate a fost din cauza tumbei făcute în aer; Ursule, ai vreo idee, ai simţit aşa ceva când ai sărit la trapă? În armată, înainte de fiecare salt, ne învârteam în aparatele acelea rotitoare din baza de parașutare la sol până ce nu ne mai puteam ridica de pe iarbă de rău ce ne era, cred ca de asta nu aveam nicio problemă la salt. Dar şi mai intens a fost sentimentul acela inedit de siguranţă pe care îl ai odată ieşit din avion, ceva ce nu mai simţisem de mult timp. Îmi amintesc şi acum, de pe vremuri, cum stăteam în picioare în avion cu 25 kg în spate şi 15 (?) kg în faţă, străduindu-mă să nu cad şi gândidu-mă că tot ce vroiam era să sar cât mai repede pentru ca numai acolo, afară, în aer, puteam avea „controlul” situaţiei, mă simțeam în siguranţă. La fel şi de data asta, am clară în minte imaginea de ieri, eram cu capul în jos şi puţin lateral la câteva secunde după ce am ieşit din avion, vedeam norii şi linia orizontului în stânga, aveam impresia că sunt într-un mic uragan, şi aveam acea mică satisfacţie că mă aflu în aer, că nu mai sunt în spaţiul strâmt din avion unde mişcările îmi fuseseră atât de greoaie şi de limitate!

Apoi ne-am stabilizat orizontal şi instructorul mi-a dat semnalul (o bătaie scurtă pe umăr) să întind mâinile lateral, ca în poziţia bine-cunoscută „stil”. Presiunea dinamică a aerului era atât de mare încât aveam senzaţia că nu pot respira confortabil pe nas, deci am respirat pe gură. Mi se explicase că viteza de cădere verticală cu stabilizatorul (numit în engleză pilot parachute) deschis e de circa 200 km/h (56 m/s; cred că la BG-7 cu stabilizator era 65 m/s). Căderea asta „liberă” ar fi durat cam 30 s. Instructorul a deschis principala la vreo 1500 m (5000 picioare). Şocul deschiderii a fost neaşteptat de puternic şi în vreo trei trepte, ultima fiind cea mai bruscă. În acel moment senzația de greață s-a intensificat scurt. A urmat o coborâre lină de vreo 5 minute. În timpul ăsta am avut ocazia să pilotez puţin paraşuta iar instructorul a făcut câteva viraje strânse. Parașuta-aripă sportivă poate să coboare foarte repede sau foarte încet, asta știam deja; este surprinzător zgomotul pe care îl face prin frecarea cu aerul atunci când se deplasează cu viteză mare, în special în timpul virajelor. Aterizarea a fost lină, razant cu solul, cu picioarele lipite şi ridicate la 90 de grade (e standard aşa, rareori se face aterizarea în picioare, fiind în tandem). La sol, după lărgirea harnaşamentului, am putut în sfârşit să respir ca lumea!

Nu am avut niciunul dintre cele două sentimente surprinzătoare de la primul salt din armată: cel de „dilatare a timpului” (când primele câteva secunde par de vreo patru-cinci ori mai lungi) şi cel de „dedublare mintală” (când o parte a minţii numără secundele până la deschiderea manuală iar cealaltă parte observă detaşată ceea ce se întâmplă în jur).

Există un dispozitiv echivalent cu aparatul KAP-3 care arată ca un USB stick, măsoară înălţimea şi viteza paraşutistului şi se declanşează atunci când cobori prea repede la o înălţime prea mică.

Am văzut înainte de salt mai multe tipuri şi mărimi de paraşute sportive. Cel care te filmează în timpul saltului (opţional) are o paraşută foarte mică, ca un rucsac triunghiular aproape plat care conţine şi principala şi siguranţa, una peste alta. Pe de altă parte, paraşuta cu care sari cu instructorul e de trei-patru ori mai mare (împachetată) iar siguranţa e undeva dedesubtul principalei, cum stai in picioare vertical cu ele în spate. În funcţie de greutatea studentului instructorul poate alege o paraşută mai mare sau mai mică. Greutatea maximă admisă a studentului este de 105 kg (230 livre) dar în mod excepţional, am aflat, se acceptă până la 115 kg (253 livre). Principala este pliată foarte repede, în vreo 10-15 minute. Pliajul (în engleză packing) îl fac niște tineri, am văzut chiar un băiat de vreo 12-14 ani ocupându-se cu asta, care sunt plătiți 5 dolari pentru fiecare pliaj. În schimb, pliajul siguranţei urmează un protocol diferit, meticulos, care poate dura până la două ore şi e făcut numai de experţi.

În pozele ataşate se poate vedea un săculeţ negru dreptunghiular prins în faţă. El conţine vestele de salvare pentru student şi instructor. Era apă în apropiere şi vestele au fost obligatorii; mă întreb însă cât de utilă este poziţionarea lor, împachetate, în cazul în care ar trebui folosite.

Domnişoara din a doua fotografie este fiica mea care, cu această ocazie, şi-a făcut botezul aerului. Acum suntem doi paraşutişti în familie! :) În stânga în poză este instructorul ei, Vic, care lucrează la BlackBerry. În dreapta este instructorul meu, Gerry, care lucrează la DHL.

Toţi cei de la Mile High au o meserie principală, un day job, iar vara în weekend fac skydiving. Una dintre fetele de acolo, în vârstă de vreo 20 de ani, e coafeză şi arbitru de hochei la copii. Un tip e contractor militar, expert în paraşutări ghidate prin GPS. Ei vin acolo cu familiile, cu animalele de companie, cu prietenii. La sfârşitul zilei se deschide lada cu băuturi ţinute la gheaţă şi toată lumea este invitată; am băut şi eu o bere cu ei înainte de a pleca înapoi spre casă. Uneori îşi petrec noaptea acolo, fac camping la 300 m de drop zone. Este incredibil cât sunt de prietenoşi, de dispuşi să te accepte în comunitatea lor, să comunice cu tine, deşi abia făcuserăm cunoştinţă cu ei. În avion, înainte să sărim, l-am întrebat pe Gerry: „Care este diferenţa dintre skydiving şi paraşutism?” Mi-a răspuns: „Paraşutism este ceea ce fac trupele aeropurtate. Skydiving este ceea ce faci ca să te distrezi.” E punctul lui de vedere.

Am cunoscut cu ocazia asta şi doi paraşutişti militari canadieni. Unul era foarte tânăr, certificat recent la baza militară de la Trenton (locul de unde Canada trimite avioanele alea mari spre Orientul Mijlociu) iar celălalt era un veteran, fusese deja de două ori în zone de conflict din Balcani.

Amintiri cazone - Partea a 5-a, Apoteoza Popescului

Piciorul locotenentului Popescu s-a refăcut până la urmă ceea ce i-a permis să revină la comanda plutonului 5. Căpitanul Anița, care-l înlocuise,  a trecut la ceva slujbă de birou, care-i lăsa ceva mai mult timp ca să se pregătească pentru admiterea la Academia Militară.  

Îndelunga absență a lui Popescu nu schimbase cu nimic micul nostru aranjament nespus și nescris (despre care am povestit în partea a 2-a) . Atât el cât și noi l-am respectat în continuare cu sfințenie. Totuși la un moment dat cred că șefii lui Popescu au început să miroasă ceva.  Un incident relativ minor ne-a dat de gândit.

La una din trageri maiorul Scântei,  comandantul companiei 1 TR, a fost primul care a plecat spre țintele de carton pentru a verifica rezultatele, înainte ca și conducătorul tragerii să ordone asta.  Cineva dintre ai noștrii  (V. din Nehoiu, cred) a imitat destul de bine cu gura o rafală de armă automată. Din motive pe care nu mi le amintesc, eu nu am fost de față (fiind sau în permisie, sau la arest). De aici variantele difereau enorm în funcție de povestitor: De la cea total neverosimilă în care Scântei s-ar fi aruncat panicat pe burtă scăpându-se în pantaloni, până la cea mult mai probabilă în care ar fi tresărit speriat întorcându-se înjurând furios spre linia de trăgători ce stăteau pe loc, în mod regulamentar de altfel. În orice caz incidentul a provocat hohote de râs și o veselie generală.

Câteva zile mai târziu maiorul Bodor, comandantul companiei a 2-a TR din care făceam și noi parte, a apărut pe la 10-11 noaptea dându-ne alarma. Era atât de iritat încât a uitat sa verifice efectivul, ceea ce i-a scăpat de arest pe cei câțiva plecați cu treburi prin Buzău fără hârtii. A scos tot plutonul pe platoul regimentului și a început să ne supună unei logoree dezlânate și incoerente. Bodor suferea probabil, la cei vreo 40-45 de ani pe care-i avea atunci, de o forma de senilitate precoce. Uita adesea ce voia să spună și se apuca să bată câmpii plin de avânt după care se oprea brusc și pleca. De data asta nu a mai plecat după ce și-a încheiat  șuvoiul de stupizenii prolixe ci a întrebat brusc: „Cine a făcut <Pac-pac>  după maiorul Scântei?” Tăcere, chiar dacă ne mușcam buzele să nu ne umfle râsul. Bodor a început să țipe isteric: „Cine a făcut <Pac-pac>  după maiorul Scântei?! Ăla de a comis-o să iasă din formație aici la stânga!”  A ieșit din formație V.,  autorul faptei. L-au urmat aproape imediat, înainte ca Bodor să poată scoate ceva din el,  King Kong și G.G.V. (proaspăt degradați pentru recordul la nopți dormite în arest). Apoi unul cate unul, în tăcere,  la intervale de una, doua secunde, tot plutonul.  Bodor a rămas blocat. A mormăit cu o voce joasă: „Mda, sunteți șmecheri, 're-ați ai dreaqu' de dobitoci! Las' că v-o scot eu pe nas...” și apoi a plecat brusc spre poarta cazărmii. Am mai rămas cam un minut stupefiați pe platou și după aia ne-am întors la dormitor.

Am decis în acea noapte după dezbateri furtunoase să-l menajăm cât de mult era posibil pe Popescu în zilele următoare. Ideea era că Popescu ar fi trebuit să facă „investigația”. Iar dacă a făcut-o comandantul lui direct în locul său, însemna că șefii lui Popescu simțeau că ceva nu e în regulă. Nu avea absolut nici un sens sa-i creem și noi dificultăți suplimentare. La urma urmei dacă se hotărau să-l mazilească, cel mai probabil el urma să fie înlocuit de cine știe ce cretin isteric cu care ne va fi mult mai dificil să o scoatem la capăt, otravindu-ne astfel ultimele săptămâni de armată.

Chestia asta adevenit evidentă cam o săptămână mai tarziu (totul se întâmpla undeva prin Mai 1989) când fiecare pluton a fost trimis în câte o misiune de câteva ore. Popescu a primit-o pe cea mai îndelungată și pe cea mai ingrată, destinată în mod evident eșecului: Trebuia să plecăm dupăamiaza târziu pe jos până la poligonul de artilerie de la Ulmeni, scăpând din posibilele ambuscade de pe parcurs, iar ca dovadă a faptului că am ajuns în poligon, trebuia să aducem tuburi de artilerie trase. Toate ca toate, dar asta din urmă era o chestie de-a dreptul criminală. Cum să găsești tuburi de artilerie trase, când tuburile trase de PM sau pistol, trebuiau adunate cu multă gijă și predate dupa fiecare tragere?! S-a întâmplat de altfel ca la o tragere să căutăm cu toții pentru vreo oră două tuburide PM ce nu ieșeau la socoteală. Motivul era acela că regimul comunist dorea să se asigure ca nimeni în țară nu posedă muniție ce ar putea fi folosită în revolte împotriva sa.

Popescu, care avea un ten măsliniu devenise de-a dreptul pământiu la față atunci când ne-a anunțat despre ce e vorba. A zis fără tragere de inimă însă că chiar dacă șansa de succes e de sub 5% trebuie măcar să ne încercăm norocul. La urma urmei, a mai zis el zâmbind trist o acțiune a parașutiștilor ce are peste 30% șanse de succes e ceva rar... Ne-a cerut mie și lui D.Ș, (și el pilot sportiv) să stabilim traseul și să pregătim crochiurile. Eu am protestat spunând că nu mă pricep la navigație. Popescu mi-a spus: „Bine dar ai zis că ai făcut zboruri de distanță cu planorul, nu-ți cer să nimerești Polul Sud noaptea, ci doar Ulmenii.”. „Am făcut într-adevăr câteva zboruri de distanță, dar afară de unul singur (cel pentru C-ul de argint) toate celelale în formație și altcineva avea grijă de navigație, eu doar mă țineam după cârd. Atunci când am mers solo la Luna m-am rătăcit și m-am făcut de cacao în 15 minute de mai multe ori decât în tot restul vieții mele.(1)” i-am răspuns. „Faceți ce puteți” a zis Popescu aproape inert.

Am stabilit să parcurgem prima parte a traseului (la sugestia lui Popescu), până la lăsarea întunericului în câmp deschis evitând drumurile și satele tocmai pentru a nu cădea în posibilele ambuscade.  Popescu primise și o schița a poligonului, deci măcar știam unde erau amplasamentele de tragere  - poligonul întinzându-se pe mai mulți kilometri. Am avut mare grija ca traseul să treacă pe lânga mai multe puncte de control (copaci singuratici indicati pe hartă, o stână, două-trei puncte de triangulație ). Am stabilit distanțele, am calculat duratele, azimuturile si relevmentele punctelor de control, am întocmit crochiurile și de aici Dumnezeu cu mila. 

Vremea era mizerabilă. Cerul plumburiu și începuse să plouă mocănește. Nu era chiar o plăcere să mergi prin clisa de pe arături. Am văzut de asemenea siluete în uniforme albastre pe drumul județean mergând  în aceeași direcție, deci era clar că ne vor încerca să ne prindă în ambuscadă. Spre stupefacția mea totul a mers perfect. Învățămintele lui Anița fuseseră însușite dicolo de orice așteptări. Eram în avans față de grafic și bifasem toate punctele de control până înainte de amurg. Ploaia se întețise si am decis să ne înfigem în cârciuma din Stâlpu. 

Cei câțiva mușterii din local s-au uitat așa un pic ciudat la soldații cu glugile trase pe cap și cu armele la ei ce se furișau unul câte unul în crâșmă. Faza cea mai frumoasă a fost atunci când a intrat L.S., mai mult copil decât adult (blând, abstinent, cuminte, prea bun și milos ca sa omoare fie și o muscă), trăgându-și mucii fioros, cu arma la bandulieră și comandând cu o voce răgușită de sub glugă un „Cognac mare și sec”. Omul de la tejghea s-a speriat un pic de asprimea vocii lui L.S. și a refuzat banii spunând ca băutura pentru armată e din partea casei (Ghinion! Eu apucasem deja să plătesc vodka mea...).  Am întârziat în cârciumă ceva mai mult pe motiv că oricum ne mișcam  mai repede ca și planul. 

Când am ieșit din birt era aproape întuneric și ploaia se oprise. Șansa a făcut ca norii să se spargă, soarele în apus ieșind dintre ei înainte de a apune cu totul. Cu soarele în spate i-am văzut pe 3-4 „cercetași” de la compania 1 gesticulând și vociferând nervoși. Ne pierduseră la intrarea în sat , ne-au căutat neîntrerupt în lungul și în latul satului, însă nu le-a trecut prin cap că ne-am înfundat în cârciumă. Ne-am dosit prin boscheții de pe marginea drumului până au ajuns în dreptul nostru după care am sărit in drum și i-am declarat morți (pe motiv că parașutiștii nu iau prizonieri), confiscându-le armele și carnetele de serviciu. Unul din ei a reușit ce-i drept sa-i subtilizeze în învălmășeală Gâscanului incărcătorul de la armă ceea ce a fost considerat mai încolo totuși o cicrcumstanță atenuantă J .  Le-am dat drumul să plece spre Buzău, iar dupa ce au dispărut în beznă (ce se lăsase cu totul intre timp) ne-am reluat traseul spre poligon.

Ne-am continuat drumul dupa reperele de pe harta urmând riguros azimuturile cu busola militară și verificând scrupulos relevementele diferitelor repere și puncte de control. Ceea ce nu era tocmai simplu pe întuneric cu cerul acoperit probabil 8/8 (nu se vedea nici o stea) . Grav era faptul că după hartă trebuia să fim deja în poligon și cu toate astea nu văzusem nici un gard sau ceva care să indice că am trecut de pe pășunea pe care pasc vitele pe un câmp unde se trage cu tunul. Am continuat drumul până acolo unde ar fi trebuit să fie amplasamentele de tragere. Evident doar câmp. Speram să fie niște biute sau ceva tranșee, dar nimic. „Și acum ce urmează?” a întrebat cineva. Popescu a spus cu o voce stinsă: „Hai să ne împrăștiem pe cateva sute de metri, care fumați aprindeți-vă vă rog țigările ca să nu ne pierdem în beznă. După aia mai vedem.”

Fără ca cineva să o spună cu voce tare toți ne gândeam la același lucru: Dacă i-au tras mârlanii țeapă lui Popescu și i-au dat o schiță a poligonului greșită în mod intenționat? Oricum cele 2 sau 3 lanterne pe care le aveam sunt aprinse... În mijlocul acestor gânduri sumbre aud în întuneric niște altercații: „Lasă-l băi dracului că-i doar un ciot de lemn putred”. Strig cu o voce ascuțită: „Stai așa și nu-l arunca! Cel mai apropiat copac e la vreo 5 km.” Ne adunăm mai mulți, incusiv Popescu care deja înșfăcase „ciotul” și-l curăță înfrigurat de pămânul argilos. Izbucnește într-un râs aproape isteric. „Asta e mă!”. „Ciotul” e un tub de artilerie antiaeriană calibrul 37mm corodat înfiorător, dar cu partea din spate aproape intactă si cu inscripția stampată încă foarte clar vizibilă: „R.P.R” ( de la Republica Populară Română) și o stea in 5 colțuri. Ne trecem extaziați de la unul la altul tubul puternic corodat, de parca ar fi fost o relicvă de aur. Până să plecăm mai găsim încă 2 tuburi de artilerie antiaeriană puternic corodate, de astă dată calibrul 23 mm.

E tocmai la timp. Începe să plouă din nou. „Hai să mergem la gara din Ulmeni” zic eu. Pentru orice eventualitate aveam crochiul deja făcut. Ajungem in haltă murați și plini de noroi. Avem însă un noroc porcesc și în câteva minute vine un personal pentru Buzău. Ajungem în Buzău după 1 noaptea. Peroanele pline de proaspeții încorporați care beau și cântă fericiți ca să-și facă curaj în jurul valizelor lor de lemn. Coborâm agale din trenul nostru. Trebuie că arătăm cumplit. Cântecele se sting. Viitorii trupeți se holbează în tăcere la noi. Gâtul mi-e uscat. Sunt plin de noroi. Simt apa ghiorțăind în bilgheri. Put. Epoletul drept imi atârnă după ce i-a zburat nasturele. Tabla de sergent de pe el e contorsionată. Un viitor trupete se uită cu o față disperată la mine și clipește nervos din ochi. Zic „Ce te zgâiești bă așa la mine? N-ai mai văzut intelectual (2)? Ia mai bine sări cu o bere la interval că putrezește degeaba în ladă.” Bietul de el imi întinde mecanic o siclă de bere din lada de lângă valiză. Scot capacul cu dinții și-l scuip cu meșteșug tocmai în coșul de gunoi. O gâlgâi dintr-o lovitură. Mareșalu' nu se mai obosește să ceară ci se servește direct din ladă apostrofâdu-l cu o voce răgușită pe bietul trupete: „Bă da' tu alta mai bună nu ai?! Asta o să-mi zgârie pântecul cel delicat. Nu mai  aveți respect nici măcar pentru voi înșivă...” Bietul de el bâiguie niște scuze și întreabă sfios: „Care-i  A.M.R.-ul vostru?” Cineva care se servește cu aceeași nesimțire din lada lui îi răspunde: „Vreo 60 de zile, da' trece. O să vezi că chiar și alea 18 luni ale tale o să treacă...”

Ne încolonăm cât de cât la ieșirea din gara cea cuprinsă în urma noastră de disperarea recruților și o luăm vioi spre regiment. Pe aleea din Crâng ce duce spre poartă ne întâlnim cu maiorul Scântei ce pleacă acasă. Popescu salută ceremonios. Noi suntem încolonați într-o formație decentă în urma lui. Scântei întreabă iritat: „De unde veniți? Toată compania 1 vă așteaptă la viaduct. Cum ați scăpat mă?!” Popescu răspunde răbdător în limbajul de lemn al armatei: „Toa'șu maior, permiteți să raportez. La întorcerea din misiunea ordonată, elementele de cercetare înaintată ale plutonului 5 (ascultând prăpăstiile Popescului ne simțeam ca o divizie blindată J ) au identificat forțe inamice superioare în zona de sud-vest a Crângului. Misiunea noastră fiind deja îndeplinită cu succes, am ordonat ocolirea pădurii și evitarea luptei cu forțele inamice superioare.” Scântei începe să schelălăie furios: „Cum nu v-a văzut idioții ăia mă?! Cum de nu v-a văzut aia mă?!? Halț!!! Zi-i Popescule! E chiori, sau e proști?!?” Popescu răspunde cu o voce scăzută: „Nu știu, toa'șu maior. Permiteți să merg să-i chem înapoi de la viaduct după ce-mi duc plutonul la dormitor?” Scântei s-a mai calmat un pic. Zice rânjind trist: „Lasă-i acolo Popescule, să te tot aștepte mult și bine și să se învețe minte...”

Numai bine,

LMH

Note

====================================

(1) Aia cu navigația pentru C-ul de argint a fost chiar crâncenă. Erau 3 probe de trecut pentru tipul ăsta de brevet: câștig de altitudine de 1000 m cu planorul, zbor de 50 de km cu aterizare la o destinație impusă și zbor de anduranță de 5 ore.  Am început cu câștigul de înălțime de 1000 m și zborul de distanță de 50 de km până la aeroportul militar de la Luna aflat convenabil la vreo 55 de km de noi. Am primit un atlas rutier din 1972, s-au sigilat barografele și mi-au urat succes într-o dimineață fierbinte din Septembrie 1986. Câștigul de înalțime n-a fost nici o problemă, erau ascendențe de până la 5-6 m/s din belșug. Am ajuns lejer la 2500 m ( adică un câștig de înalțime de vreo 2100m).

 Însă n-am văzut nicicum pista de la Luna. Parcă mă lovise orbul găinilor. Depășisem cu mai bine de 30 de minute timpul socotit. În disperare de cauză am intrat pe frecvența aeroportului militar și (supremă umilință și recunoaștere a faptului că m-am rătăcit) am cerut un „QDM de control” (adică am cerut un relevment goniometric). Omul de la turn mi-a dat cu o voce iritată relevmentul, azimutul, distanța (mă vedeau pe radar), altitudinea reală ca să-mi calibrez altimetrul, temperatura la pragul pistei (pe care am ignorat-o ca un zevzec) și mi-a spus: „Hai Făt-Frumosu' tatii binevoiește a te pogorâ din văzduhuri că tot grupul de vânătoare te așteaptă ca să-și poată începe ziua de zbor...”. Am văzut în sfârșit pista. Eram pe la 1000 de m. Am făcut câteva ture de vrie ca să pierd înălțime. Am trecut la 10-11 metri deasupra MiG-urilor 21 argintii strălucind orbitor în soare, aliniate cuminți la capul pistei. Carlingile erau deschise, unul din piloți era în picioare cu mâinile streașină la ochi. „O să fac o aterizare cum n-a mai văzut neam de neamul lor...” mi-am zis.  Apoi brusc de la vreo 2-3 metri m-am prăbușit ca un bolovan pe pistă. Nu a fost nici o urmă de buffeting așa cum simți înainte de a te angaja în vrie sau a rata o ranversare. A fost doar o cădere ordinară, ca cea a sacului din vagon.  Am făcut vreo 5-6 bonturi violente cap-coadă și m-am oprit. Mai mulți soldați și un mecanic au venit alergând spre mine. Am împins cu toții planorul spre pragul pistei. Un colonel în ținută de zbor m-a bătut pe umeri și m-a întrebat râzând, cu un puternic accent moroșan: „No dară ce aveți mă de cădeți tăți ca baligile pe pistă?! Auzi mă?! Te-or umilit ăștia teteo punîndu-te să zbori pe tinicheaua aia. No că dară tu ești copt și numa' bun de kozmonaut...”  Ăia din jur râdeau toți de se sufocau. Eu eram roșu la față ca miezul unui pepene și-mi zvâcneau tâmplele de rușine. Zice tot el: „Mă copile, batăr șogoru' din turn ti-o dat temperatura la pragul pistei, că dară l-oi auzit io. Sunt patruj' de grade. Aia înseamnă la tărtăreața ta că viteza de angajare crește musai cu batăr 10 km/h. No amu' ai priceput di ce ai căz't ca baliga?! Să le zici bă și la ăilalți” Ce-i drept am uitat să le zic, tot așa cum au uitat și altii să-mi zică mie. Măcar aterizarea jenibilă de la Luna a rămas între mine și câteva sute de oameni pe care nu i-am mai văzut niciodată. Ce era mai pebil de abia acum urma - zborul de anduranță...

====================================

(2) Expresia era de fapt copyright-ul Mareșalului.

 În prinele zile de armată maiorul Bodor ne-a trimis sub comanda unui ciorbagiu de la Batalionul 2 la un frizer din Simileasca pe cei ce aveam părul mai lung .  Ne-a ordonat expres să ne tundem regulamentar dar nu 0. Așa încât aproape toți ne-am tuns 0 ca să vedem ce o să ne facă. Mareșalu'  care avea deja părul său rar tuns oricum destul de scurt, murea de invidie că el nu apucase să se tundă 0. Fiind și un pic abțiguit l-a găsit pe unul la fel de beat ca și el ca să-l radă pe cap noaptea în dormitor cu un aparat de bărbierit. Bețivul ăla care l-a ras i-a umplut țeasta de tăieturi și la sfârșit i-a turnat din belșug spirt medicinal. Bietul Mareșal scoatea niște țipete infiorătoare, de parcă-l spinteca cineva cu un fierăstrău ruginit. Caporalul Szente de la batalionul 2, care a dormit cu noi în dormitor prinele săptămâni de armată - ca să ne mai calmeze pe alocuri, nu mai știa cum să-l liniștească. Dimineața s-a spălat el cum a putut mai bine, dar tot se vedeau ieșind de sub beretă șiroaie de sânge uscat. Era cam și cum ar fi fost scalpat și și-ar fi acoperit scalpul lipsă cu bereta. La masă trupeții se adunaseră râzând în jurul său ca la urs. Enervat, Mareșalul s-a răstit la ei: „Ce va holbați așa la mine, bă?! N-ați mai văzut intelectual până acuma?” 

Amintiri cazone - Partea a 4-a, Primul marș

Chestia cu marșul a crescut progresiv până în dupăamiaza cand ne-au împârțit cutille soioase din hartie maro cu câte 10 cartușe de manevră, o conservă fara eticheta ce conținea probabil carne de vită, o jumătate de pâine mai mult neagră decât albă și cateva sute de grame de brânză sărată împachetată in hârtie din aia în care se împachetau hainele. Anița ne-a anunțat sec că de plecat se va pleca din alarmă și a sugerat că ar fi bine să ne întrerupem un pic programul monden și viața socială agitată în următoarele nopți. Ideea nespusă fiind ca cine e găsit lipsă cu prilejul alarmei o îmbulinează nasol de tot. Câțiva fuseseră deja mutați la infanterie în principal din motive medicale, respectiv cei ce n-au dorit sau n-au putut să sară, dar totuși....

Marea majoritate am rămas în acea seară cuminți și cu capul între urechi în dormitorul nostru. Singurul eveniment remarcabil al serii a fost că pe la 9 jumate - 10 a apărut maiorul Hodârnău beat franjuri, descheiat la veston și zvârlind furios cu sfinți și cruci in toate direcțiile. A grohăit nervos ceva de neînțeles în gușă și s-a aruncat în patul bietului Agop (care fusese mutat la infanterie pe motive de tahicardie înainte de anul nou) adormind de cum a atins perna. Alarma cu pricina s-a produs în aceeași noapte, probabil undeva pe la ora 1 sau așa ceva. Hodârnău n-a fost câtuși de puțin tulburat de bubuiturile în rastel sau de celelalte zgomote continuându-și sforăitul zgomotos. Ne-am luat calabalâcul și am ieșit în relativă liniște și ordine (oricum mult mai bine decât mă așteptam) pe la postul 4, pe la depozitul de muniții, spre Sărata Monteoru. După prima oră în mod surprinzător, încă nu căzuse nimeni răpus pe marginea drumului J. 

Mergeam în flanc cu Pisoi și Mareșalu’. Mareșalu’ puțea înfiorător a trăscău infect și îngăima ceva de genul că mai are o sută de metri și crapă. Pisoiul mormăia printre dinți (falset desigur, ca noi toți ceilalți de altfel)    „Alexander the Great” al lui Iron Maiden. Nici unul din ei nu se putuse reține în noaptea respectivă și fuseseră să se trotileze cu ceva tărie la celebra „Babă” din Simileasca care vindea tot soiul de contrafaceri la prețuri exorbitante – otravă la sticlă nu altceva. Eu și Pisoiul (mai puțin atins ca Mareșalu’) îl îndemnam prietenește pe Mareșal să o pună de o moarte eroică cu zvarcoleli și gâlgâieli patriotice, urmate de sfaturi pentru viitorime – că doar nu se face ca primul erou răpus al batalionului să cadă lat așa ca un sac de cartofi. Inițial răspundea cu ceva bolboroseli tulburi și furioase dar probabil că aerul tare al nopții de Februarie l-a ajutat să se trezească cu totul. A intrat în joc descriind cu voce tare și cu lux de amănunte modul în care revista MApN urma să prezinte in editorialul din luna următoare  izbânzile nepereche ale batalionului nostru sub luminata conducere a legendarului comandant de oști, maiorului Brânză, ce a urmat neabătut și întocmai indicațiile prețioase ale celui mai iubit fiu al poporului, tovarășul Nicoale Ceaușescu. De undeva din spate am auzit glasul lătrat al lui Brânză zbierănd „Cine are treabă cu maiorul Brânză?! Guuuurrrrrrra!!!!” Au urmat un hohote de râs, iar Brânză s-a făcut că plouă pentru că n-am mai auzit nimic.

Și uite așa plini de voie bună am ajuns la Sărata Monteoru unde urma să facem un popas de o țigară. Decizie nefericită desigur. Eram destul de zgomotoși în mers. Odata oprindu-ne au început vociferări, răgete, cântece de bețivi cu voci sparte, etc. APV-iștii fugeau ca șobolanii opăriți de la un capăt la altul al coloanei împrăștiată pe aproape un kilometru încercând fără succes să restabilească liniștea cu îndemnuri neconvingătoare de genul: „Bă asta-i stațiune de tratament, o să treziți bolnavii!”. Ceea ce ne întărâta desigur și mai abitir . În final cineva dintre ei avut totuși idea salvatoare de ne pune în mișcare. N-a fost ușor, dar ne-am înfundat pânâ la urma prin pădure. 

Era o panta bunicică. Aș zice un traseu montan mediu. In plus începuse să apară și zăpada. Mergeam prin noapte în șir indian prin pădure, fiecare din noi văzându-l doar pe cel din fața lui. Am ținut-o tot așa pană aproape s-a luminat de ziuă. Am ajuns într-un soi de luminiș mare  pe marginea unui pârâu. Am observant cu surprindere ca eram mai puțin de jumătate de batalion. „Pierderi mai crâncene ca la Mărășești, v-am spus eu!” a comentat hâtru D.Ș.. Anița a început sa blesteme îmbufnat printre dinți geniul militar al celor ce refuzaseră (maiorii Brânză și Bodor și desigur) cu îndârjire să ne permită să luăm niste stații radio (R1270? – alea pe care scria „Atenție, dușmanul ascultă!”) ce oricum rugineau cu anii prin magazii. În final tot el a sugerat să tragem niște focuri de armă în aer. Ideea a dat roade. De undeva din ceața am auzit niște focuri de armă răspunzându-le alor noastre. Noi trăsesem, să zicem 3 focuri și am auzit 4 – deci nu era ecoul. Am început să zbierăm în cor „Noi stăm pe loc, voi veniți spre sud pe firul apei!”. S-a auzit ceva ce a fost considerat drept confirmare așa că ne-am pus pe așteptat și ne-am așezat sa mâncăm micul dejun.

Având burta plina am început să mă plimb agale plictisit în sus și în jos pe firul apei. L-am văzut pe Brânză dispărând în ceața deasă, în pădure, lăsându-și ranița stingheră. Cred că eram lângă Cichi (de la plutonul 4) care mișuna și el pe acolo. Nu știu dacă mai schimbasem măcar vreo doua vorbe până atunci în toate lunile de armată, dar nici n-a fost necesar. Am avut amândoi aceași sclipire drăcească în ochi. Ne-am uitat împrejur. Doar siluete nedefinite în ceața. Cu rânjete diabolice am înșfăcat ranița lui Brânză i-am aruncat rapid mâncarea rămasă și ce o mai fi avut pe acolo în boscheți, burdușind-o cât sa-i dublăm sau triplăm greutatea cu pietre de râu ce se găseau din belșug prin preajma. După care am dispărut în cealaltă parte a dumbrăvii. În final a apărut și restul coloanei pierdute. Nimeni nu putea explica ce s-a întâmplat. Brânza revenit din boscheți lătrând scurt si răgușit reproș după reproș APV-iștilor ce avuseseră ghinionul să fie în coloana rătăcită.

Abia la câteva zile după încheierea marșului am înțeles ce se întâmplase. Explicația a venit de la mitraliorul nostru emerit G.G.V. Care din motive de nimeni înțelese se decisese să plece în marș cu ditai mitraliera de companie în loc de PM, ca toți ceilalți. Ne-a povestit (îl bușea și pe el râsul gândindu-se la propriul infantilism) că-i  trecuse prin cap idea genială că mitraliera e mai bine echilibrată și mai comodă ca PM-ul. Problemele au început să apară când cu panta. Omul și-a făcut socoteala că trebuie cumva să se piardă din coloană și apoi să se întoarcă pe șest la regiment, dându-se rătăcit. Ghinionul a făcut ca de fiecare dată când el se oprea, se oprea toată coloana în spatele lui. De fiecare dată când o lua aiurea la dreapta sau stânga cei din spatele său îl urmau. A făcut tot ce a putut ca să scape de ei, însă fără succes. Cand a văzut că se lumineaza de ziuă și a mai dat și de luminiș a luat-o cumva la fugă și până să se prindă ceilalți ca au pierdut jumate din batalion nimeni nu și-a mai dat seama că el era capul coloanei rătăcite.

În mila sa cea nemărginită, Brânză a decis să le mai acorde rătăciților 15 minute să-și tragă sufletul, anunțându-ne cu lătrături sacadate că până la înserat nu ne mai oprim nici măcar să adunăm rănitii și morții de pe marginea drumului. „V-am spus eu că e lată și așteptăm pierderi mai mari ca la Mărășești” chicoti D.Ș. din nou.

În fine ne-am pus din nou în mișcare pe drumuri abrupte. M-am ferit să mă apropii de Brânză și de ranița sa plină cu pietre, dar firește că până la urmă Aghiuță a fost mai tare ca mine și nu m-am putut reține. Atunci am înțeles cum devine treaba cu instinctul păcătos al criminalului care nu se poate abține să nu se întoarcă la locul faptei sau la victima sa. Încet, încet m-am apropiat ca din întâmplare de Brânză și i-am zis ceva de genul: „Toa'șu maior păi marșul ăsta e plictis curat. Nu băgăm o deplasare rapidă, ceva acolo, ca să ne mai dezmorțim?” [Pentru cei ce nu-și mai amintesc, deplasarea rapidă era 60% marș 40% alergare, adică 12 minute de marș alternate cu 8 minute alergare - se scotea astfel o medie vreo 10 - 12 km/h]. Brânză a bolborosit ceva de neînțeles. Îl spionam cu coada ochiului: Apele îi curgeau șiroaie de sub ușankă, ochii îi erau injectați de efort, dar piticul [Brânză avea sub 1,60 metri și probabil că nu cântărea mai mult de vreo 50 kg] continua să se optintească neabătut înainte. L-am lăsat în plata Domnului și m-am alăturat grupului mic de inițiați care știau că Brânză cară glia strămoșească în cârcă. „Crapă?” m-a întrebat cineva. Zic și eu așa pe un ton de expert: „O mai duce măcar 30 de minute până să cadă lat.” În realitate a mai dus-o mai bine de o oră și jumătate. Pe când tocmai voiam să mă apropii de el ca să-l mai zgândăr un pic cu deplasarea rapidă, spus celor din jur cu o voce stinsa: „Pauză de prânz”. După care s-a lăsat efectiv să se prăbușească pe spate.  Pauza cu pricina a pus practic cruce exercițiului de ambuscadă pe care trebuia să-l producem, dar care din cauza diferitelor întârzieri a fost anulat.

Cred că ne-am oprit pentru mai bine de o oră. Nu-mi dau seama când a descoperit Brânză pietrele din raniță, dar n-a suflat o vorbă. Nemaiavând nimic de mâncare, stătea și studia încrâncenat o hartă notându-și ceva într-un carnețel. În orice caz faptul că s-a abținut să facă un circ inutil și ridicol pe marginea pietrelor din raniță l-a ridicat în ochii noștrii din categoria imbecililor incurabili, căreia îi aparțineau dincolo de orice dubii maiorii Bodor și Scântei, comandanții celor două companii TR. Un alt erou al condiției fizice, căpitanul Feizula, maestrul de măcar 20-dan la nu știu cate arte mațiale orientale, dacă era să-l iei în serios, s-a târât până pe pe malul apei ca să-și spele un pic transpiratia abundentă și să se răcorească. Cei vreo maximum 25 de km făcuți până atunci îl terminaseră cu totul. În plus Feizula spre deosebire de toți ceilalți APV-iști, a plecat in marș cu mâinile în buzunare, punându-i pe cei din plutonul său (al 4-lea) să-i care mâncarea și sacul de dormit. 

Am continuat apoi marșul până aproape de înserat - adică nu foarte mult, căci era luna Februarie. Ne-am oprit pentru noapte pe un soi de platou. În pofida tuturor regulilor de camuflaj, s-au aprins mai multe focuri și ne-am aranjat cu toții culcușurile în zăpadă folosind foile de cort și sacii de dormit. S-au stabilit santinelele și plantoanele. Rândul meu era undeva spre dimineață. Îmi amintesc ca prin ceață că m-am trezit (încă pe jumătate adormit) pe întuneric auzind șușotelile lui King Kong și ale Mareșalului ce se străduiau fără succes să mă găsească în beznă ca să-mi preiau plantonul mormăind „Ursule, unde ești? Fire-ai al dreaqu'...”. Cam toți aveam șubele si ușăncile peste sacii de dormit așa încât șansa de a identifica pe cineva în întuneric erau 0. Cineva  enervat i-a amenințat pe cei doi că o să le înfigă capetele între propriile buci dacă nu le tac odată mestecătorile și să facă bine să-și caute și plimbe ursul prin pădure. Nu am simțit nici un avânt să mă trezesc cu totul și să ies din culcușul meu relativ călduț, era o noapte înghețată cu un cer de cristal și plin de stele, așa încât nu le-am mai tulburat căutarile chibzuind că daca Domnul vrea ca eu să fac planton în noaptea aia, îi va duce pe cei doi negreșit la culcușul meu. Se pare că voia Domnului a fost însă alta și am adormit la loc...

Dimineața surpriză! Apare un camion militar din care se pogoară aristrocratic maiorul Hodârnau, comandantul batalionului. Are niște marmite cu ceai cald care e binevenit în gerul dimineții. În plus este dispus sa-i ia cu el pe răniți. Cred ca se adună vreo 20 de „cadavre”, după cum îi alinta Hodârnău. Feizula e desigur în fruntea „cadavrelor”. G.G.V. scapă în sfârșit de mitraliera lui de companie care i-a rupt umerii, schimbând-o cu PM-ul unuia din morți. La fel se întâmplă cu tot ce înseamnă AG-uri și puști-mitraliere.

Drumul de întoarcere e fără peripeții. Pe la mijlocul drumului, lăsăm în urmă compania întâi care se târăște tot mai greu. Ajungem chiar destul de devreme înapoi la regiment. În total drumul dus-întors a totalizat vreo 70 de km. Sincer mă resimt. Și nu numai eu. Mă resimt și nu-mi place asta. De pe la 13-14 ani ieșeam pe munte pe trasee mai dificile și după o medie de până-n 40 de km/zi era OK. Probabil că ieșirea pe timp de iarna și echipamentul extrem de prost gândit al armatei sunt de vină. Ranițele militare model 1922 sunt mult mai incomode decat rucsacii de Prodcomplex cu rama de aluminiu ce, în pofida sărăciei și lipsurilor în care sezbătea țara, erau stanadardul oricarui român ce ieșea pe munte în anii '80. Interesant e faptul că ne-am intrat rapid în ritm și nici unul dintre marșurile ulterioare n-a mai prezentat nici o problemă de rezistență fizică. 

În orice caz odată ajunși în dormitor  ne schimbăm în training-uri sau panatloni scurți (în Buzău era o primăvară tinpurie) și mergem la cancelaria lui Hodârnău și Brânză vociferând  agresiv că tot marșul ăsta a fost o frecție (ceea ce desigur că e o minciună gogonată, toți ne plângeam de febră musculară și junghiuri). Îl văd pe Brânză zâmbind pentru prima și ultima oară. Hodârnău face mișto, Brânză tace și zâmbește în continuare, Anița apărut și el de undeva ne spune pe șleau că suntem fanfaroni și pleacă acasă. Îi zgândărim pe maiorii Brânză și Hodârnau insistând că cine e bărbat iese la un fotbal chiar acum. Hodârnău răspunde prompt si inspirat că bărbații s-or duce la fotbal, dar că el e un bărbat deștept, așa că se duce acasă unde are alte treburi mai interesante de făcut decât alergatul după o minge. 

Nu contează, noi ne ducem sfidarea până la capăt. Simțim instinctiv că trebuie să le arătăm că suntem mai tari ca ei și departe tare de a fi îngenunchiați. Ieșim în poligon și jucăm o miuță destul de leșinată, dar tot miuță se zice că e. Nu trece o jumătate de oră și dinspre GAZ apare jalnica coloană a companiei întâi plus o parte dintr-ai noștrii rămași în urmă. Figuri pierdute, oameni șchiopătând agale, scâncete. Maiorul Scântei șontâcăie în fruntea coloanei agățat cu ambele mâini de un toiag. Locotenentul Roșca, comandantul plutonului 2, o brută tâmpă cu figură lomborsiană, îl urmează încruntat pe Scântei mugind din când în când la soldații cu figuri peirdute ce abia se mai târăsc în urma lor. 

Scântei se oprește în toiag așa ca un cioban legănându-și capul și schelălăie rânjind la noi cu vocea sa inimitabilă că „V-ați întors cu trenul și acum o faceți pe zmeii, Halț!” Nu știu exact ce înseamnă „halț” dar e un cuvânt pe care Scântei îl folosește tot timpul în cele mai diferite împrejurări. „Nu ne-am întors cu trenul, ci cu Brânză - per pedes, apostolorum” îi răspunde cineva. „Nu Brânză bă, ci toa'șu maior Brânză! 'Re-ți ai dreaqu' de bagabonți!” Roșca mugește si el ceva din care înțelegem doar înjurăturile. „Lăsați vraja! Cine-i bărbat vine cu noi pe teren acum! Cine-i cârpă merge la nani!”, vociferăm cei mai mulți dintre noi. Scântei scuipa cu scârbă, înjură ceva ce se pierde în mugetele furioase ale lui Roșca și repune tristul cortegiu al companiei sale în mișcare... 

Numai bine,

LMH

Amintiri Cazone - Partea a 3-a, Înaintea primului marș

Început de Ianuarie 1989. Un tren înghesuit se opintește pe Valea Prahovei. Mirosuri ciudate de transpirație amestecate cu dampful  înțepător de urina de la toaleta infectă  a vagonului și aroma aspră a țigărilor Carpați  sau Bucegi (acestea din urmă alintate „Moartea pe schiuri” din cauză că pe pachet  e pictat un schior) de pe culoar.  În Ploiești-Vest aglomerație infernală, frig, mizerie, agitație, soldați, țărani cu papornițe, mahalagii panicați... Ce mai încolo, încoace? Toată fauna specifică Epocii de Aur. Mă urc cumva în troleul ticsit și obosit ce merge în Ploiești Sud.  Ajung în sfârșit în trenul personal de Buzău.  Ăsta e și mai mizerabil ca primul, dar nu mai contează. Măcar nu e aglomerat. Mă arunc pe una din banchetele de mușama sfâșiate cu buretele ieșind prin toate tăieturile. Adorm ca un buștean. În cele 10 zile de concediu nu cred că a dormit cât de cât omenește mai mult de doua nopți (Nu că mi-aș fi dorit să-mi risipesc scurta vacanță dormind J).  Cineva tot în uniforma de aviație ca și mine mă trezește și-mi spune sec „Buzău”. Cobor chiaun din tren și ajung cumva la regiment.

Jumătate din pluton e deja acolo. Povești agitate, veselie pahare și sticle ciocnite. Mormăi și eu ceva acolo, pun mâncarea și băutura aduse de acasă în lada mitralierei de companie (unde o puseseră și ceilalți).  Mă arunc în pat și adorm fără să mai aud nimic. Cred ca dorm vreo 10-11 ore, ca nimica. Dimineața, obișnuiții pumni în rastel, care bubuie ca o tobă. La asta răspundem cu înjurături porcoase, dar ăluia nu-i mai pasă. Pe cand să ajungem la turația de regim cu înjurăturile, deja bubuie rastelul băieților din dormitorul vecin, cel al plutonului 6. Mă spăl pe dinți amorțit și-mi revin abia la cantina unde din nou, răcnete, urlete, înjurături, tăvi și tacâmuri trântite + mirosul acela inconfundabil al ceaiului cazon. Gata m-am trezit cu totul. La masă cineva îmi spune: „Am scăpat de dobitocul de Feizula. Va fi înlocuit de căpitanul Anița. Ăștia de la Batalionul 2 râdeau ieri de dădeau pe spate când au auzit. Cică tipul e o bestie”. Mormăi fără chef: „Să-l ia dracu’ și pe ăsta. Până la urmă crezi că poate fi la fel de tâmpit ca si Roșca de la plutonul 2?” „O să vedem...” îmi spune camaradul oftând cu o mină filosofică...

Ne adunăm pe platou în careu. Apare și căpitanul Costel Anița,  zis „Suspantă”. E destul de  înalt și foarte slab. Atipic pentru un parașutist. Ne spune pe un ton sec că-l va înlocui pe locotenentul Popescu pâna-l repară ăia. Pe Popescu, evident. Ne inspectează armamentul și echipamentul. Firește că totul e într-o stare de la mediocru în jos. Face câteva poante reușite. Și spontane, perfect adaptate momentului. Râdem pe bune. Cu poftă. Și noi și el. Sunt deja pe jumătate „vândut”. Nu mai văzusem în tot regimentul nici un alt APV-ist cu un simț atât de dezvoltat al humorului. Chiar dacă omul e într-adevar o fiară, așa cum se spune, e mai bine așa decât un dobitoc plictisitor și agasant.

Apare coloneul Săulescu, comandantul regimentului. Obișnuieste să ne spună în fiecare dimineață cu o voce monotonă si impersonală, ca un prezentator de buletin de știri tot soiul de chestii plicticoase: ba nu’ș ce aplicație pe la Regimentul  56 (Caracal?) sau nu’ș ce consfăturie pe la comandamentul aviației…  Se îndreaptă ca de obicei ușor cocârjat spre centrul platoului. Dar nu apucă să spună nimic. În spatele lui la câțiva metri s-a așezat  un câine vagabond, care începe să latre sfâșietor la cer. Moment de stupoare. Săulescu nu se poate concentra. Un țuțăr de la statul major încearcă fără succes să alunge potaia, care se dă câțiva metri la o parte și continua să latre din nou a mort cu botul spre cer. Anița scoate un răcnet inuman (are o voce stridentă și destul de înaltă) de se cutremură pereții: „Baaaannnnzzaaaiiiiiii!!!!!!” Potaia derutată dispare panicată cu coada între picioare printre sălile de pliaj, înspre poligon.  Anița comentează sec,cu o voce didactică și neutra, dar suficient de tare, ceva de genul : ”Inițiativa, spontaneitatea și acțiunea viguroasă prin surprindere sunt esențiale pentru obținerea succesului pe câmpul de luptă”. Toți cei din jur izbucnesc în râs. Săulescu schițează și el un zâmbet șters și își continua apoi impasibil poezia obșnuită.  După asta o luăm gospodărește la fugă pe bucla mijlocie. Anița aleargă neașteptat de bine pentru constituția sa fizică, aproape astenică.

Nu mai rețin  ce a urmat în primele zile. În orice caz omul  este cât se poate de corect, are humor și gustă humorul bun chiar dacă îl biciuie pe el. Nu se amestecă sau ignoră pur și simplu chestiile domestice și evită micile sau marile  răutăti gratuite atât de dragi purtătorilor de uniformă. Începem să-l placem tot mai mult.  Îi place foarte mult milităria, însă asta în sensul bun al cuvântului. Nu e deloc genul care să-ți explice asa ca Trăznea al lui Ion Creangă, pasul de gâscă sau distanța exactă a cucului de la beretă deasupra ochiului stâng, sau mai șiu eu ce alte stupizenii similare. În schimb face tot ceea ce nu fac ceilalți APV-iști. Adică își face meseria cu multă pasiune. Nu am avut niciodată mare înțelegere pentru militărie, dar am o mare stimă pentru oamenii ce au o pasiune, oricare ar fi aceea.  Sper că Anița a apucat să facă o frumoasă carieră militară. O merita cu prisosință.  El era unul dintre acei militari (nu foarte mulți din păcate) care te făceau să crezi că nu e totul pierdut pentru armata română.

Învățăm să citim o hartă tactică, să folosim busola militară, să măsurăm distanțele în teren si elevațiile (am făcut o serie de exercitii  de orientare și navigație pe teren, ce vor avea rezultate surpinzătoare mai încolo – într-unul din episoadele viitoare ), să găsim nordul după soare și ceas, să găsim nordul după lună și ceas (a copiat pentru fiecare din noi tabelele aferente diferitelor faze ale lunii), să folosim punctele de triangulație, câteva rudimente de astronomie. Facem aplicații tactice pe hartă. Îmi amintesc  și  acum hărtile de exercițiu care prezentau zone din Turcia cu denumiri românesti - de exemplu Izmir/Efes apărea ca și Constanța, Bodrum ca și  Ploiesti, etc [Cine spera atunci că în mai puțin de 10 ani urma sa începem să ne facem vacanțele la Kușadasi, la o aruncatura de baț de locurile exotice de pe acele harti?]. Face rost chiar și de niște scalex-uri primitive ca să măsuram traseele pe harti [Mai bine de 12 ani mai târziu mi-am luat un scalex profesionist. Nu-mi folosește practic la nimic în epoca internetului și a GPS-ului , dar era așa o chestie de „îl vreau”. N-am rezistat ispitei când l-am văzut în magazin]. Învățăm tehnici de baza de supraviețuire și prim ajutor. Facem exercitii de sertizare a capselor detonante .  Învățăm cum să calcuăm cantitatea de explozibil necesară distrugerii diferitelor obiective (poduri, viaducte, șine de cale ferată) și cum trebuie alcătuită/dimensionată rețeaua de detonare. Ne învață să folosim tabelele de artilerie pentru AG-9 și pentru aruncătorul de 82 mm. Ieșim în poligon după lăsarea nopții si ne arată cum să folosim aparatul de vedere pe timp de noapte cu amplificare a luminii reziduale [Ca și în cazul scalex-ului microbul plantat cu mai bine de 15 ani înainte m-a făcut să-mi iau unul destul de performant, care de asemenea nu-mi folosește la nimic]. Aduce la un moment dat într-una din sălile de pliaj un lansator de rachete telegidate Fagot (9K-111). Ne explică în detaliu cum funcționează, cum se amplasează. Aceeași chestie și cu racheta antiaeriana CA94 (versiunea românească a rachetei rusești Strela). Și multe multe altele. După cum am mai spus, Anița mustea de humor și presăra toate astea cu anecdote spumoase ( mai mult sau mai puțin apocrife – nu pretindea că erau adevărate ), care ajutau la captarea și menținerea interesului nostru.

Ne povestește pe îndelete despre invazia sovietică in Afgnanistan (partea cu atacul inițial al parașutiștilor asupra aeroportului din Kabul), despre războiul din Falklands/Malvine, despre războailele arabo-israeliene. Mai încolo după 1990 am verificat ce-mi mai aminteam din toate astea și nu cred că am găsit nimic ne-adeaărat, Astea erau chestii pe care le putea probabil face orice commandant de pluton sau companie, dar evident că ceilalți erau cel mai adesea pasionați de răgete în poligon și de pași de gâscă, sau nesfârșite povești inepte și searbede despre cum se cos nasturii de la veston ca să nu ți-i poate smulge nu știu ce plutonier feroce de la școala militara de infanterie …

În plus mai are o calitate esențială. Când nu știe ceva nu se aberează și nu se dedă la fanfaronadă. Recunoaște că nu știe sau că nu se pricepe și gata. Îmi amintesc în acest sens o întâmplare de prin primele săptămâni de armată. Ne aflam în poligon și spre stupefacția generală trece peste noi la 300-400 de metri  altitudine un MiG-15 cu doua rezervoare suplimentare pe aripi.  Toți eram blocați pentru că nimeni nu-și imagina că antichitatea aia mai poate fi în serviciu (mai încolo am văzut la Bobocu, mai multe MiG-uri 15 în stare de zbor) . Locotenentul Leu (comandantul plutonului 6), altfel băiat valabil și foarte simpatic, văzand reacția noastră, a sărit imediat să ne explice că avionul ce trecuse era nu’ș ce bombardier sofisticat. Ca să o facă și mai gogonată a burtit și ceva nume exotic al avionului. Ne-a bușit râsul. Cineva i-a cu spus condescență că ăla era un avion de vânătoare de pe la începutul anilor ’50 și nicidecum un bombardier ultrasecret și ultramodern.  Mă rog Leu n-a insistat și a admis cu juma’ de gură că poate s-a înșelat, dar i-a rămas tinicheaua în coadă...

Oricum dintr-una în alta ne-am apropiat de primul marș. Care marș era anticipat mai ales de camarazii meridionali (așa mai impresionabili și emotivi de felul lor) cu fatalism, panică, și cu o teamă de-a dreptul superstițioasă de parcă plecam tocmai la Polul Nord.  D.Ș., partenerul meu de pliere a parașutei, exasperat la un moment dat de toate tânguileile și schelălăielile astea, explica pe un ton savant cum că din supraviețuitorii marșului abia dacă se va mai putea încropi un pluton, ceva, acolo, celorlați urmând să le albească ciolanele pe câmpul de onoare așa cum s-a întâmplat de altfel și cu contingentele precedente. Credeți sau nu dar s-au găsit suficenți fazani care să pună botul...

Închei pe moment aici. E deja o oră târzie a serii. Voi continua în zilele următoare cu epopeea primul marș.

Numai bine,

LMH

Amintiri cazone – Partea a 2-a – Iarna 1988, Îmblânzirea scorpiei

În cele mai bine de două luni trecute de la încorporare trecusem printr-o serie de transformări care în final s-au dovedit pozitive. Mai ales după primele două salturi plutonul căpătase de bine de rău o oarecare coeziune, fapt ce ne-a împins pe un curs de coliziune cu locotenentul Popescu – proaspăt absolvent de școală militară și dornic să se afirme ca un mare conducător de oști în fruntea plutonului 5. Conflictul a tot escaladat prin diferite șicane pe care ni le-am făcut reciproc până la momentul exploziei.

Nu mai rețin exact ce mărunțis provocase ruptura, dar oricum într-o dupăamiază mohorâtă de la sfârșitul toamnei lui ’88 ața s-a rupt. Popescu a apărut pe la ora 4 sau 5 în dormitorul nostru și ne-a scos în poligon să ne frece. Începutul a fost cu niște ture de poligon la care am reacționat destul de pașnic – adică chiar alergam ceva fără a ne strofoca însă.  Apoi omul a trecut la explozie atomică la dreapta, aviație inamică la stânga, atac cu gaze – ”E interzis de Convenția de la Geneva din 1925 toa’șu locotenent” zice unul, în timp ce toți stăteam tăvăliți pe burtă după ultimul atac aerian și ne hlizeam. „Bă tu faci mișto de mine?!” ricană enervat Popescu. „Nu, toa’șu locotenent, dar ar fi mai bine să vă aruncați pe burtă lângă noi, că aviația inamică face cel puțin două treceri și rămânem dreacu’ fără comandă de nu mai nimerim Hotelu’ Paie” zice altul. „Drrrreeeeepți!!!” Zbieră Popescu de astă dată cu adevărat furios. Mă rog, noi ne ridicăm așa mai agale, ca oștenii cei osteniți de atâtea lupte. Popescu zbiară imediat: „Cullllcaaaat!!!”. Îmi arunc arma pe pământ cu silă, ca și cei din jur,  și mă tăvălesc pe jos. Zic: „Hai dom’le că ne văd americanii din navetă (Navetele spațiale tocmai își reluaseră zborurile spațiale la doi ani dupa dezastrul lui Challenger) și râd de noi până crapă” Popescu vine glonț spre gupul în care eram eu și începe să zbiere furios ceva incoerent legat de tribunalul militar pentru sabotaj, distrugerea armamentului și a efectelor militare.

Continuăm să ne hlizim, apoi ne ridicăm agale. Popescu ordonă să ne punem măștile și să o luăm la galop în jurul poligonului. Nu știu cine, zice plictisit și scârbit în dialect (semn de adâncă lehamite): „No, apoi mai dă-l în pielea mea pe locotinentu’ lu’ pește, că-mi arată nădragii ca la porc de la tot glodul ăsta! Ș-apoi  dară nu m-o făcut mama cu negrii! Hai bă să merem în Crâng să linjem o bere până s-o obloji ăsta, că-i tăhui la cap.” Ceea ce și facem. O luăm voinicește spre cârciuma din Crâng. Ajungem acolo și stoarcem câte o bere din aia proastă (pe atunci) de Buzău să ne calmăm (unde sunteți voi Silva și Bucegi, berile cele adevărate de Reghin?!). Puținii clienți ne privesc așa destul de ciudat. Avem bilgherii murdari, armele la noi, pete de noroi pe uniforme în funcție de locurile pe unde ne prinseseră pe fiecare expoziile atomice și atacurile aeriene. Oricum nu stăm mult. Suntem cred, numai vreo 10-11 din tot plutonul.  Ne întoacem agale și fără prea mult chef în poligon.

Acolo Popescu șade în fund pe biută cu capul în mâini și cascheta aruncată pe jos lânga porthart. Câțiva camarazi din pluton stau în jurul lui și fumează în tăcere Ne apindem și noi țigarile. Popescu mormăie ceva cu: „…tu-i mama ei de viață, că nu-s în stare să comand un pluton!”. Cineva, plin de compasiune și înțelegere, îi oferă o țigară lui Popescu, care nu fumează decât foarte, foarte rar. Popescu o ia. Cineva i-o aprinde și apoi începe o discuție dezlânată și incoerentă în care noi ne plângem de el și el de noi. Chestia se încheie în coadă de pește. La un moment dat Popescu zice: „Hai mă să ne întoarcem la hotel că ne pierdem vremea. Faceți vă rog și voi ceva să arătați a formație militară.” Ne conformăm. Din acest moment înțelegerea nescrisă între plutonașul 5 și locotenetul Popescu e pecetluită. Ea va fi respectată de ambele părți, cu sfințenie, până la momentul liberării: Noi ne vom strădui să nu fim mai răi ca restul batalionului, în public (ceea ce ne-a reușit mult peste așteptări), iar el va înceta să o mai facă pe mare comandant de oști când suntem doar între noi (ceea ce i-a reușit cu tact mult peste speranțele noastre).

Nici nu trecură două zile și era cât pe ce să punem la încercare înțelegerea. Locotenentul Popescu era OSR în seara aceea. Evident ca juma’ de pluton ieșisem (fără acte, desigur) cu diverse treburi prin Buzău. Întorcandu-mă seara târziu împreună cu camarazii D.C. si D.B. pe la postul 2, cel din poligon, suntem întâmpinați de un răcnet disperat: ”Staaaaiiii!!! Staaaaiii!!! Staaaiii că trag, să moară mama!” Ne oprim înjurând dar ne ridicăm totuși regulametar lăbile spre cerul nopții. Ceva nu e în regulă. În gardă ar fi trebuit să fie veteranii de la plutonul 4 al Batalionului 2, perete în perete cu noi, cu care ne înțelegem foarte bine. [Doamne ce i-am mai speriat pe ăștia! Ne băteam cu perne și la un moment dat King Kong, un dejean cât o gorilă (de unde și porecla), a zburat prin peretele din panouri de plastic tocmai în rastelul băieților de la Batalionul 2, care auzind bubuitura se panicaseră crezând că a explodat ceva și se aruncaseră pe sub paturi. Mă rog, am stat seara aia la o țuică adevărată de fo’ 80° și o bârfă cu ei până noaptea târziu, ajungând apoi buni amici pentru tot restul armatei – peretele l-au reparat ei, cu toată amabilitatea, de nici nu se mai cunoștea] Ăsta care zbiară ca dementul în post trebuie să fie de la Batalionul 1, ceva s-o fi schimbat, așa că o să ajungem la zdup, circ, etc. Oricum Popescu fiind OSR ar trebui să înece circul. În timp ce bombănim astea între noi, observăm cu stupoare că silueta santinelei se îndepărteaza alergând în ceața serii spre poligon unde încep să se deslușească câteva siluete cu mâinile ridicate. Abia atunci realizăm că disperatul era de fapt cu spatele la noi și îi somase pe alții care intrau prin partea cealaltă a poligonului. Deci ne vedem de treabă și ne întoarcem la Hotelul Paie pentru binemeritata odihnă… Pactul cu Popescu n-a mai fost pus la încercare. Nu în seara asta. Dar mai e timp gârlă. Mai sunt aproape 7 luni de armată.

Dar cum nici un miracol nu ține la nesfârsit, locotenentul Popescu are nefericita inspirație de a-și luxa glezna rău de tot undeva pe la începutul lui Decembrie la un meci de fotbal. Este scos pentru câteva luni de la comanda plutonului pentru că abia mai poate umbla. Unul dintre ofițeri văzându-l șontâcăind remarcă: „Popescule, ce roată pătrată ai!”, la care Popescu mestecă o înjurătură printre dinți și șontâcăie mai departe… Atmosfera e cenușie. Toată munca îndârjită și  migăloasă pe care o depusesem pentru îmblânzirea Popescului se vădea a fi în zadar. Căpitanul Feizula Ferhat, comandantul plutonului 4, un turc cam fanfaron și a cărui istețime nu dădea în mod cert pe dinafară, asigură, mândru de încrederea acordată, și țeapăn de parcă ar fi avut o scândură în fund, interimatul și comandă până la sfârșitul anului pentru ambele plutoane 4 și 5  cu importanța și morga cu care și-o fi comandat mareșalul Jukov Frontul 1 Bielorus la asediul Berlinului JJJ.

Feizula era doar un fanfaron care ne plictisea cu bancuri fără poantă, cu poveștile lui stupide și fără haz despre școala militară de infanterie de la Sibiu, precum și cu absurditățile evidente legate de nemaipomenitele sale abilităti în toate artele marțiale chineze și japoneze. Ca să nu mai vorbim desigur și de condiția fizică de excepție cu care se lăuda. Dar cel puțin nu ne durea capul de altceva. Se abera atât de mult încât nu-i mai rămânea timp de nimic altceva. Sigur că atunci când remarca că suntem plictisiți sau că-l igonrăm de-a dreptul, avea și el momentele sale de iritare în care zbiera: „Da’ ce mă? Adică eu strig aici singur ca Moise în pustie?” La care noi râdeam amabil și cam atât. Ideea e că până la urmă viața era cel puțin suportabilă.

Iar de aici începe straniul joc al sorții. Sâmbătă, ultima săptămână înainte de concediu. Duminică e ziua mea. Ai mei mă sună la comandament și mă întreabă daca vin acasă a doua zi. Le răspund sec că nu, nu vin. E prea puțin timp. Am dreptul la o permisie de 24 de ore, până acasă fac minimum 10 ore pe tren. E o prostie. E o iarnă aspră. Să umblu timp de 10 ore cu un tren înghețat și în beznă doar ca să stau acasă două ore și apoi să mă întorc înapoi în aceleași condiții e absurd și inuman. Le cer și lor să stea acasă și să nu vină la mine. O să ne vedem săptămâna viitoare. Feizula e în birou și-mi face cu ochiul. Mă întreabă: „Ce faci? E ziua ta și îți bagi picioarele în permisie?”. Îi răspund „Probabil că da, dar mă mai gândesc totuși”. Salut și plec.

Îmi socotesc opțiunile: Pot să merg la unchiul Vali la București. E băiat bun dar e colonel în statul major al aviației militare. E înebunit că nici unul din fii săi nu a fost interesat de supersonice. Știe că eu am vreo 100 de ore pe planor și o să mă frece la cap toată ziua să renunt la Politehnică și să mă mut la școala militară de aviație de la Bobocu. Nu-mi trebuie școală militară nici din greșeală. Prefer să zbor în contiuare cu planorul în aviația sportivă. Aviația militară ajunsese oricum într-o situație disperată la sfârșitul anilor '80. Un prieten de familie era mare pilot militar pe IAR 93 la Craiova. Până în August 1988 el avea 3,5 ore de zbor(!?) pe reactor ca pilot profesionist în acel an, pe când eu ca pilot sportiv, elev în clasa a XII-a după bacalaureat, admitere în facultate și vacanță la mare aveam deja, cred, vreo 30 de ore de zbor în 1988 până la momentul încorporării. Apoi o să-i pună pe fiii lui (unul la arhitectură și doi politehniști) în situații penibile pentru că nu au vrut să piloteze niciodată nici o aeronavă și că nici măcar armata la parașutiști ca mine n-au făcut-o. Exclus, aia nu e aniversare. Se va încheia cu un balamuc.

A doua variantă e Beatrice, o fostă colegă de liceu cu care avusesem o scurtă idillă în vacanța de iarnă a clasei a XII-a și care era în 1988 studenta în anul I la ASE la București. Exclus din nou. E mult prea  frumoasă și mult prea inteligentă, e imposibil deci să fie singură. Ce fac? Mă duc și o caut din cămin în cămin  (nu știam unde stă) doar pe motiv că acum un an am avut o scurtă aventură în vacanța de la ski și când o găsesc îi spun tipului din patul ei: „Aibi milă de soldățelul cel stătut de mai bine de o lună și găsește-ți și tu altceva de făcut noaptea asta”. E absurd și ridicol. Așa ceva nu se face.

În mod normal plănuisem să ies cu băieții pe șest la o cârciumă din Buzău și să ne bem mințile. Acum nu mai mergea. Feizula știe că e ziua mea și va intra rapid la idei dacă nu mă vede. Trebuie să-i cer blestemata aia de învoire. A doua zi, Dumnică, el e de serviciu. Mă întorc în biroul lui a doua zi și-i spun că nu-mi trebuie cele 24 de ore dar că totuși aș dori să ies în oraș pentru câteva ore. Feizula îmi răspunde pe tonul mieros al orientalilor că el ar vrea dar că a dat deja învoirea mea altcuiva încă de Sâmbătă, că-i pare rău, că minimum de efective, că regulamente, că bla,bla,bla… 

Mă duc în uscător să-mi fac un Ness și să bag o țigară în mine. Acolo Lalu' și Pensionaru’ își freacă tacticos Ness-urile [artă dispărută odata cu împușcarea lui nea Nicu, după ce și Ness-ul și-a pierdut statutul de valută forte în România]. Le povestesc pe scurt încurcătura mea. Pensionaru’ care e în plutonul 4 la Feizula de la bun început, îmi spune râzând: „Ca tot ardeleanul, ești mai greu de cap. Turcul a băgat de fapt un apropos pentru un peșcheș”. „Tu vorbești serios?”, îl întreb? „Evident!” îmi răspunde el. „OK!” zic eu și-mi încolțește în gând planul rapid de țăpuire al turcului.

Cutia metalică de Ness Amigo a lui  Lalu' era deja goală. I-o cer, o curăț bine pe dinafară, o umplu cu zahăr, presez capacul de pare sigilată și plec din nou în biroul turcului. Țin cutia de Ness în mâna stângă și o bat ușor pe pantaloni. Îi spun ceremonios: „Tovarășe căpitan, înțeleg restricțiile, dar mi-ați face totuși o favoare imensă dacă mi-ați acorda câteva ore de învoire azi.” Feizula rânjește urduros pe sub mustața groasă și zice: „Ei bine dacă e o chestie chiar așa de gravă, hai treacă de la mine. Sunt băiat bun, N-o să mă trimită la curtea mațială din asta, dar să știi că nici simplu nu e.” Mințea desigur. Batalionul T.R. din care făceam parte nu era operațional, deci nu exista un minim de efective obligatoriu in unitate. În acest timp îmi completa deja carnetul de învoire, iar eu lăsasem cutia de Ness umplută cu zahăr pe masă. I-am mulțumit, l-am salutat și am ieșit.

La Miorița în dupăamiaza aia eram jumate de pluton (M-au ruinat canaliile! Au băut ca gâștele și au înfulecat ca africanii JJJ) și râdeam ca smintiții. Băieții îmi spuneau că după ce face Feizula diabet de la cafeaua mea o să ajung negreșit la batalionul disciplinar. N-am ajuns la disciplinar. Sper că nici Feizula n-a făcut diabet, Feizula s-a limitat să mă anunțe Luni, printre altele, că voi face planton 2 (ăsta era cel mai prost, practic nu dormeai mai nimic toată noaptea) tot restul săptămânii și că are de gând să facă controale inopinate noaptea în dormitoare. Habar nu am dacă le-a făcut. Eu am dormit oricum bine merçi în patul meu, așa cum am făcut-o în timpul tuturor plantoanelor din armată, cu excepția primului din prima săptămânâ de după încorporare.

Ultima lovituă a turcului a fost însă la plecarea în concediu, Sâmbăta următoare. Erau două trenuri de dupăamiază spre Transilvania, unul care ajungea pe la vreo 5 dupăamiaza în Ploiești Vest și mergea prin Brașov și Sighișoara (ăsta era cel mai bun pentru noi toți) și un altul care ajungea acolo pe la 8 seara și mergea prin secuime. Cu al doilea făceam cu totul vreo 6 ore în plus și și legătura în Ploiești era foarte strânsă. În mod normal noi transilvănenii ne primeam primii carnetele de permisie ca să prindem primul tren. În acest caz însă eu am fost ultimul om din companie care și-a primit carnetul de învoire. Evident că am pierdut primul tren.

În Ploiești am plătit cu ultimii bani (mi-am păstrat doar 10 lei pentru naș) un taxi [în vremea Împușcatului era un noroc fenomenal să prinzi un taxi, erau foarte puține] și am ajuns în Ploiești Vest la timp cât să sar din mers în vagonul trenului ce mergea prin secuime. Era seara de 24 Decembrie 1988, Ajunul Crăciunului. Trenul aproape gol, înghețat și în beznă. Cum închid ușa vagonului o voce familiară îmi spune râzând: „Vai în ce hal ai ajuns! Te-au făcut milițian! Nici 10 mări nu te mai spală de jena asta…” Zic în timp ce o sărutam pe obraji: „A, nu! N-am decăzut chiar în halul ăstă. Sunt la aviație. De acolo e uniforma albastră. Uite gâsca decapitată de pe epoleți (semnul de armă a parașutiștilor era un vultur cu o parașută în loc de cap)”. Era Beatrice cea roșcată de la ASE, care venea și ea acasă în vacanță de la București cu același tren...Parfumul suav și discret al gâtului ei îmi sucea mințile și-mi sfârteca nările. Și alte organe. Zic: „Beti, știi am vrut să trec pe la tine de ziua mea, săptămana trecută, dar m-am gândit că te inoportunez și am renunțat”. „Idiotule! Trebuia sa vii. Pe cine să încurci?! Ai ceva planuri de vacanță sau vii cu mine la ski la Lunca Bradului, după Crăciun?” Îmi spuse, după ce mă mușcă de ureche.  Mi-am zis în gând „Doamne, îți multumesc că ești atât de milostiv chiar și cu imbecilii de teapa mea…”. Iar apoi cu voce tare „Firește ca vin”. Apoi am avut un ușor moment de ezitare  căci ultimul duș îl făcusem Duminica trecută [vă mai amintiți dușurile odată pe săptămână?!] dar până la urmă „la guerre comme à la guerre”. Așa că am blocat ușa compartimentului și am trăit cea mai memorabilă noapte de Ajun a primilor mei 19 ani de viață într-un tren sordid, înghețat și întunecat ce se târa anevoie prin viscol. 

Numai bine,

LMH

Prin Mila Domnului și Vointa Națională J,

Sergent Parașutist în Retragere J

P.S. Voi continua. Cred că mai sunt multe de povestit,

Amintiri cazone - Partea 1 - 15 Noimebrie 1988, Primul salt

Mi-am făcut serviciul militar la Regimentul 60 Buzău (UM01847) între Septembrie 1988 și Iunie 1989, aparținând ultimei generații de TR-iști care au prins 9 luni de armată. Acum aproape un an am descoperit accidental  site-ul La Trenajor.   Într-un avânt de entuziasm (ce nu mă caracterizează) îi scriam Doctorului că probabil am ceva poze din armată. Pozele le aveam, numai că ele erau în țară. Fiind o creatură așa mai leneșă de felul meu am tot amânat pe „mâine” să-i scriu Doctorului că voi reveni mai încolo cu pozele, pentru că nu le am la mine. În apărarea mea trebuie să precizez că am făcut eforturi pentru a le recupera din țară. Culmea e că le-am și primit și nu cred să lipseasca vreo-una. Firește că de la o zi la alta am tot revenit „mâine” cu postarea pozelor pe site și uite așa am ajuns tocmai în Ianuarie 2012...

Am scanat abia azi dimineața cele 20 de poze. M-am ferit să fac orice fel de corecturi pe ele, cu excepția celor făcute automat de scanner, chiar dacă așa cum veți vedea mai jos cei câțiva ani de ședere în pod nu prea le-au priit. Eu zic că ele totuși sunt de o claritate acceptabilă. În sfarșit, pâna la urma iată că am făcut-o. Deci hai să o luăm la vale, pas cu pas:

Începutul armatei n-a fost chiar așa de rău. O buna parte din camarazii din companie proveneau ca și mine din diverse aerocluburi fapt ce a făcut să ne împrietenim foarte ușor – căci aveam o chestie foarte importantă în comun. Cu exceptia camaradului BD, de la mine din pluton, care facuse 4 ani de parașutism înainte de armată (și avea mai multe salturi la activ decat marea majoritate a APV-iștilor din batalion (!)) eram cu totii planoriști. La asociația sportivă comandată de lt. col. Gogan aveam de asemenea vreo 3-4 amici de la aeroclubul meu, astfel încât în a treia seară de armată eram deja la cârciuma din Crâng, pentru ceea ce în imperialism se numește „team building”...

Oricum atmosfera de la regimentul 60 era mult mai relaxată decat poveștile de groază pe care urma să le aflu mai târziu de la prietenii mei care prinseseră una din cele doua mari unități dedicate TR-iștilor Epocii de Aur: Lipova sau Bacău (Bachau – in jargonul epocii). Spre deosebire de ei, noi am scăpat în mare de agricultură (ei au făcut-o cu lunile) și până la urmă toată chestia asta cu armata părea să fie o treabă relativ domestică. 

Firește că era totuși armată și nu tabără de vacanță. Nu vă gândiți imediat la prostii  J. Cei doi comandanți ai companiilor 1 și 2, maiorii Scântei și Bodor erau niște idioți fără pereche, dar care s-au vădit oarecum inofensivi pâna la urmă. Mi-l amintesc și azi pe Bodor cum încerca să ne impresioneze în primele zile zbierând pe platou cu ochii ieșiti din cap și impraștiind salivă ca un varan: „Sunteți niște netoți buni de nimic care purtați pe sub uniforma statului tircouri cu lozinci imperialiste!. Mda! O să scot eu untul din voi mă! Mda!”. În adaos la ăștia doi, șeful de stat major al batalionului, maiorul Brânză, pe lângă prostia comparabilă  cu a celor doi (Brânza fiind totuși cu o cracă peste cei doi imbecili), mai era și de o ticăloșie și parșivenie  temeinice.

În prima săptămană de armată a apărut pe scenă o figură pitorească: maiorul Romică Hodârnău, ce comanda batalionul nostru. Fiind probabil ușor abțiguit (mai încolo am avut ocazia să-l vedem beat clampă - nu că noi am fi fost mult mai breji, dar totuși...), a petrecut o seara la noi în dormitor povestind câte în lună și stele la modul cât se poate de amical. Ca tot omul ușor cherchelit era foarte volubil și s-a apucat să promită de toate pentru toți că doar nu-l durea gura. Dimpotrivă. De exemplu îmi amintesc cum ne spunea: „Măi băieți, să nu săriți mă gardul ca berbecii. Vrei să-ți schimbi și tu sângele, să te tăvălești un pic cu fata ta, te înțeleg măi fecior. Oameni suntem. Ai răbdare pănâ ajung eu OSR sau la continuitate, vino, spune-mi și te rezolv.” Culmea e că in săptamânile viitoare s-a găsit unul destul de zevzec să-l ia în serios. S-a dus la el să se ceara la „schimbatul sângelui” drept care nea Romică l-a băgat la arest pe motiv că-i prea idiot ca să ajungă vreodata un bun parașutist militar, adăugând: „Măi dobitocule, unitatea asta are câte 6 metri de gard în stânga și dreapta porții și tu în loc să-l ocolești vii la mine?!?! Ce vrei mă?! Să te duc eu de mânuță în jurul gardului?! Păi tu când o să dai ochii cu inamicu’ ce o să faci bă?! Îi ceri frumos voie să-i să-i iei gâtu'?! Marș la zdup secatură!”

Dincolo de detaliie pitorești, primele săptămâni au fost totuși destul de agitate. Am făcut prima tragere în preziua jurământului militar. Am început să alergăm pe bucla mare sau pe cea mică, după cum ne era norocul, în fiecare dimineață încă din prima săptamână. Am început de asemenea antrenamentul de parașutare. Adică în primul rând plierea BG-7M și BG-3M. Prima din ele necesita doi oameni (ne pliam parașutele reciproc) și vreo 40-50 de minute, în timp ce BG-3M mergea semnificativ mai rapid și dacă imi amintesc bine o pliam singur. Apoi salturile de la scara progresivă și salturile de la trenajor, unde unii au descoperit cu stupoare ce înseamnă frica de înalțime mică. Îmi amintesc de cel puțin doi camarazi care au refuzat să sară din trenajor cu toate că săriseră mai înainte din avion. Pentru a putea zbura pe planor în simplă comandă trebuia să faci cel puțin două salturi din avion cu parașuta sportivă AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi). Însă aerocluburile civile nu aveau trenajor ci doar scara progresivă, după care erai numai bun de parașutare.  

Oricum toate erau așa cumva făra tragere de inimă pentru că se știa din moși strămoși că vom sări doar in prmăvară. Nici un alt contingent încorporat în toamnă nu sărise până în primăvară, cu toate că în mod oficial parașutiștii trebuiau să fie gata pentru primul salt la 45 de zile de la încorporare.  Asta însemna ca o frecăm toată toamna și după aia o luăm de la capăt in primăvara. S-a considerat o preformanță ieșită din comun faptul că am făcut zborurile de aclimatizare în toamnă, însă asta nu ne-a ridicat prea mult moralul. Apoi în mod stupefiant pe 14 Noiembrie 1988 ne-am apucat să ne pliem parașutele pentru a merge la salt a doua zi, dacă vremea era bună.

Plutonul 5 înaintea primului salt pe 15 Noiembrie  1988

Reversul imaginii de mai sus, cu semnăturile camarazilor

Îmi aimintesc și azi ziua splendidă și însorită de 15 Noiembrie, cu totul și cu totul nefirească pentru o zi de toamnă. Chiar și după ce am ajuns pe aerodrom încă tot mai aveam îndoieli. Ne amuzam spunând că în mod cert nu puteam să facem primul salt de ziua Brașovului (era prima aniversare a revoltei  muncitorilor de la Brașov împotriva lui Ceaușescu din 15 Noiembrie 1987), că politrucul regimentului se va prinde până la urmă  și că  ne vom întoarce înapoi la regiment cu coada între picioare. Am continuat să am îndoieli chiar și cât au sărit APV-iștii. M-am convins că „gata, se întâmplă” abia după ce ni s-a ordonat să ne echipăm, ne-am tras în poza, și apoi țuști am urcat în grămadă organizată în elicopter. Dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc AN-2-urile, din care se sărea în mod normal, erau oprite de la zbor așa încât am sărit din elicopterele Mi-8.

Îmbarcarea în elicopterul Mi-8, tot pe 15 Noiembrie 1988

Totul a decurs perfect. Singurul incident pe jumătate haios (cu condiția să nu fi fost în pielea împricinatului), pe jumătate îngrijorător a fost cel al unui camarad de la plutonul 4 care a uitat să mai treacă chingile din spate-jos ale parașutei prin ocheții corespunzători ai hamului parașutei așa încăt a coborât cei 1000 de metri călărind pe propriile testicule. Sper că n-a avut urmări J. Oricum când a ajuns jos se tăvălea de durere în timp ce un altul de la el din pluton îl bătea în tălpi, ca să-l mai liniștească.  În ce mă privește, experiența a fost splendidă. Aveam oarecare trac, deoarece mai sărisem cu 2 ani inainte cu AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) la aeroclub înainte de a ieși la simplă comandă pe planorul IS-28B2. AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) era o parașută sigură (se deschidea automat imediat ce ieșeai din avion) dar destul de mică. Era foarte puțin stabilă și te balansai ca șoarecul în batistă (după cum se exprimase foarte plastic un instructor). În ambele salturi cu AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) mă balansasem cumplit și de fiecare dată am aterizat lateral, dar nu mi-am rupt nimic, m-am ales doar cu niște julituri. A doua oară a fost cel mai aspru pentru că am aterizat (AV-urile erau practic imposibil de pilotat) pe serele ce inconjurau în mod inspirat doua laturi din cele 4 ale aeroclubului.

În sfârșit, saltul cu BG-ul a fost ceva cu totul și cu totul diferit. Parașuta avea o suprafață de 104 m² (corectură în urma comentariului lui Adi), avea 3 fante mari care îți permiteau sa o pilotezi în limite rezonabile și era foarte stabilă. Imi amintesc că am savurat pe deplin experiența coborârii line și netulburate într-o spelndidă zi însorită și fara pic de pâclă de vedeai până la Carpați ca-n palmă. Aterizarea a fost lină, ca și cum ai cădea in puf. Ce mai? boierie curată! Singura chestie neplăcută a fost că am aterizat destul de departe de țintă – mă roteam ca să admir peisajul, nu ca să pilotez parașuta spre punctul de adunare. De aici și bucuria de a căra (odată ajuns cu picioarele pe pămant, la propriu) cele aproape 30 de kg ale ambelor parașute inclusiv prin doua canale de irigații și pe lângă camaradul de la plutonul 4 aspru lovit in vintre și adânc îndurerat, cale de vreo un kilometru...

15 Noiemebrie 1988 - 3 dintre ai noștrii 

15 Noiemebrie 1988 - aceeși 3 dar mai aproape de sol

15 Noiemebrie 1988 - Prima aterizare. În mod cert nu sunt eu. Eu am aterizat foarte departe de  punctul de adunare unde era tipul cu aparatul foto.

Ziua a fost una lungă dar eram cu toții foarte entuziasmați si de-a dreptul excitați (m-am tot gândit că o sa vă hliziți, dar pâna la urmă ăsta e termenul corect). A fost pur și simplu o explozie de bucurie când locotenentul Popescu (comandantul plutonului 5, din care făceam parte) ne-a anunțat că a doua zi urma saltul numărul 2 . Am ajuns aproape pe înserate la regiment. Au pus niște camioane pe marginea platoului și ne-am apucat să ne pliem parașutele la luminile farurilor în timp ce trupeții de la celelalte doua batalioane treceau spre masă făcând bășcalie pe seama noastră. Cred că am terminat totul pe la 8 jumate, 9 seara, cantina rămânând deschisă în mod excepțional pentru noi. E adevărat că nici mare lucru nu mai rămăsese...

16 Noiemebrie 1988 - Al doilea salt. De data asta un elicopter mai bătrâior, în acord cu vremea cenușie... Colonelul Șablienko e cu fața, maiorul Brânză, căpitanii Feizula, și  Avram sunt cu spatele. 

A doua zi vremea nu a mai fost așa de frumoasă, am aterizat ceva mai aspru din cauza vântului ce se întețise, dar vraja nu se rupt. Oricum au urmat multe alte chestii, sper eu, intersante pe care voi încerca să le povestesc în articolele următoare. Sper ca să mi se alăture și alti camarazi. Contignetul nostru, cel puțin a fost blagoslovit cu o multitudine de aventuri hazoase care e păcat să fie uitate.

Postez totuși toate imaginile pe care le am în această primă postare. Poveștile vor veni mai încolo...

Numai bine,

LMH

Prin Mila Domnului și Vointa Națională J,

Sergent Parașutist în Retragere J

Iată și restul pozelor:

Martie 1989 - Activitate cultural-educativă. Adică o modalitate de a se asigura  că nu am șters-o în oraș.Doar Z. și cu mine, ce mai tragem de funie

Aprilie 1989 - Bobocu, ultimul salt. De astă dată din AN-26

Aprilie 1989 - Bobocu, ultimul salt. De astă dată din AN-26

Aprilie 1989 - Bobocu, ultimul salt.De astă dată din AN-26. Pe primul rand, de la stânga la dreapta, A.C., Mareșalu, Pisoi, eu, L.S., LH și Lalu. Însă treaba nu era chiar așa de simplă. Celui mai iubit fiu al poporului, tovarășului Nicole Ceaușescu, tocmai i se năzărise să facă o vizită de lucru cu elicopterul în județul Constanța. Cât timp elicopterul său se afla în aer, nici ciorile nu avea voie să zboare pe cerul albastru și senin al patriei noastre socialiste, așa incât plutoanele 5 și 6 au așteptat cam o oră complet echipate, pline de entuziasm și avânt revoluționar (după cum se observa în poză) reluarea activităților de pregătire politică și de luptă....

Aprilie 1989 - Crâng, Program intens de instrucție. 

Aprilie 1989 - Crâng, Program intens de instrucție. Voi reveni...

Mai 1989 - Putonașul 5 în timpul mașului cu cotele. Voi reveni...

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă. În picioare de la stânga la dreapta: Mareșalu, L.H., eu (cu berea si tigara in aceeași mână), L.S. și V.P. În spatele nostru (tot de la stînga la drepta) D. V. , Gâscanul, si Berilă (Berilă fusese în lotul de juniori la parașutiști înainte de armată - avea spre 60-70 de salturi, dacă nu mă înșel). Pe rândul de jos tot de la stanga la dreapta: V. din Nehoiașu, King Kong, Lalu (cu PM-ul spre cameră) Mateo, langa el, Trilie, in spatele lui Trilie, Mateo si V.D.

Aprilie 1989 - Crâng, Program intens de instrucție. Voi reveni...

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu. Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu. Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu. Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu  . Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa odată ajuns la obiectiv - Mânastirea Ciolanu. Voi reveni