Amintiri Cazone - Partea a 3-a, Înaintea primului marș

Început de Ianuarie 1989. Un tren înghesuit se opintește pe Valea Prahovei. Mirosuri ciudate de transpirație amestecate cu dampful  înțepător de urina de la toaleta infectă  a vagonului și aroma aspră a țigărilor Carpați  sau Bucegi (acestea din urmă alintate „Moartea pe schiuri” din cauză că pe pachet  e pictat un schior) de pe culoar.  În Ploiești-Vest aglomerație infernală, frig, mizerie, agitație, soldați, țărani cu papornițe, mahalagii panicați... Ce mai încolo, încoace? Toată fauna specifică Epocii de Aur. Mă urc cumva în troleul ticsit și obosit ce merge în Ploiești Sud.  Ajung în sfârșit în trenul personal de Buzău.  Ăsta e și mai mizerabil ca primul, dar nu mai contează. Măcar nu e aglomerat. Mă arunc pe una din banchetele de mușama sfâșiate cu buretele ieșind prin toate tăieturile. Adorm ca un buștean. În cele 10 zile de concediu nu cred că a dormit cât de cât omenește mai mult de doua nopți (Nu că mi-aș fi dorit să-mi risipesc scurta vacanță dormind J).  Cineva tot în uniforma de aviație ca și mine mă trezește și-mi spune sec „Buzău”. Cobor chiaun din tren și ajung cumva la regiment.

Jumătate din pluton e deja acolo. Povești agitate, veselie pahare și sticle ciocnite. Mormăi și eu ceva acolo, pun mâncarea și băutura aduse de acasă în lada mitralierei de companie (unde o puseseră și ceilalți).  Mă arunc în pat și adorm fără să mai aud nimic. Cred ca dorm vreo 10-11 ore, ca nimica. Dimineața, obișnuiții pumni în rastel, care bubuie ca o tobă. La asta răspundem cu înjurături porcoase, dar ăluia nu-i mai pasă. Pe cand să ajungem la turația de regim cu înjurăturile, deja bubuie rastelul băieților din dormitorul vecin, cel al plutonului 6. Mă spăl pe dinți amorțit și-mi revin abia la cantina unde din nou, răcnete, urlete, înjurături, tăvi și tacâmuri trântite + mirosul acela inconfundabil al ceaiului cazon. Gata m-am trezit cu totul. La masă cineva îmi spune: „Am scăpat de dobitocul de Feizula. Va fi înlocuit de căpitanul Anița. Ăștia de la Batalionul 2 râdeau ieri de dădeau pe spate când au auzit. Cică tipul e o bestie”. Mormăi fără chef: „Să-l ia dracu’ și pe ăsta. Până la urmă crezi că poate fi la fel de tâmpit ca si Roșca de la plutonul 2?” „O să vedem...” îmi spune camaradul oftând cu o mină filosofică...

Ne adunăm pe platou în careu. Apare și căpitanul Costel Anița,  zis „Suspantă”. E destul de  înalt și foarte slab. Atipic pentru un parașutist. Ne spune pe un ton sec că-l va înlocui pe locotenentul Popescu pâna-l repară ăia. Pe Popescu, evident. Ne inspectează armamentul și echipamentul. Firește că totul e într-o stare de la mediocru în jos. Face câteva poante reușite. Și spontane, perfect adaptate momentului. Râdem pe bune. Cu poftă. Și noi și el. Sunt deja pe jumătate „vândut”. Nu mai văzusem în tot regimentul nici un alt APV-ist cu un simț atât de dezvoltat al humorului. Chiar dacă omul e într-adevar o fiară, așa cum se spune, e mai bine așa decât un dobitoc plictisitor și agasant.

Apare coloneul Săulescu, comandantul regimentului. Obișnuieste să ne spună în fiecare dimineață cu o voce monotonă si impersonală, ca un prezentator de buletin de știri tot soiul de chestii plicticoase: ba nu’ș ce aplicație pe la Regimentul  56 (Caracal?) sau nu’ș ce consfăturie pe la comandamentul aviației…  Se îndreaptă ca de obicei ușor cocârjat spre centrul platoului. Dar nu apucă să spună nimic. În spatele lui la câțiva metri s-a așezat  un câine vagabond, care începe să latre sfâșietor la cer. Moment de stupoare. Săulescu nu se poate concentra. Un țuțăr de la statul major încearcă fără succes să alunge potaia, care se dă câțiva metri la o parte și continua să latre din nou a mort cu botul spre cer. Anița scoate un răcnet inuman (are o voce stridentă și destul de înaltă) de se cutremură pereții: „Baaaannnnzzaaaiiiiiii!!!!!!” Potaia derutată dispare panicată cu coada între picioare printre sălile de pliaj, înspre poligon.  Anița comentează sec,cu o voce didactică și neutra, dar suficient de tare, ceva de genul : ”Inițiativa, spontaneitatea și acțiunea viguroasă prin surprindere sunt esențiale pentru obținerea succesului pe câmpul de luptă”. Toți cei din jur izbucnesc în râs. Săulescu schițează și el un zâmbet șters și își continua apoi impasibil poezia obșnuită.  După asta o luăm gospodărește la fugă pe bucla mijlocie. Anița aleargă neașteptat de bine pentru constituția sa fizică, aproape astenică.

Nu mai rețin  ce a urmat în primele zile. În orice caz omul  este cât se poate de corect, are humor și gustă humorul bun chiar dacă îl biciuie pe el. Nu se amestecă sau ignoră pur și simplu chestiile domestice și evită micile sau marile  răutăti gratuite atât de dragi purtătorilor de uniformă. Începem să-l placem tot mai mult.  Îi place foarte mult milităria, însă asta în sensul bun al cuvântului. Nu e deloc genul care să-ți explice asa ca Trăznea al lui Ion Creangă, pasul de gâscă sau distanța exactă a cucului de la beretă deasupra ochiului stâng, sau mai șiu eu ce alte stupizenii similare. În schimb face tot ceea ce nu fac ceilalți APV-iști. Adică își face meseria cu multă pasiune. Nu am avut niciodată mare înțelegere pentru militărie, dar am o mare stimă pentru oamenii ce au o pasiune, oricare ar fi aceea.  Sper că Anița a apucat să facă o frumoasă carieră militară. O merita cu prisosință.  El era unul dintre acei militari (nu foarte mulți din păcate) care te făceau să crezi că nu e totul pierdut pentru armata română.

Învățăm să citim o hartă tactică, să folosim busola militară, să măsurăm distanțele în teren si elevațiile (am făcut o serie de exercitii  de orientare și navigație pe teren, ce vor avea rezultate surpinzătoare mai încolo – într-unul din episoadele viitoare ), să găsim nordul după soare și ceas, să găsim nordul după lună și ceas (a copiat pentru fiecare din noi tabelele aferente diferitelor faze ale lunii), să folosim punctele de triangulație, câteva rudimente de astronomie. Facem aplicații tactice pe hartă. Îmi amintesc  și  acum hărtile de exercițiu care prezentau zone din Turcia cu denumiri românesti - de exemplu Izmir/Efes apărea ca și Constanța, Bodrum ca și  Ploiesti, etc [Cine spera atunci că în mai puțin de 10 ani urma sa începem să ne facem vacanțele la Kușadasi, la o aruncatura de baț de locurile exotice de pe acele harti?]. Face rost chiar și de niște scalex-uri primitive ca să măsuram traseele pe harti [Mai bine de 12 ani mai târziu mi-am luat un scalex profesionist. Nu-mi folosește practic la nimic în epoca internetului și a GPS-ului , dar era așa o chestie de „îl vreau”. N-am rezistat ispitei când l-am văzut în magazin]. Învățăm tehnici de baza de supraviețuire și prim ajutor. Facem exercitii de sertizare a capselor detonante .  Învățăm cum să calcuăm cantitatea de explozibil necesară distrugerii diferitelor obiective (poduri, viaducte, șine de cale ferată) și cum trebuie alcătuită/dimensionată rețeaua de detonare. Ne învață să folosim tabelele de artilerie pentru AG-9 și pentru aruncătorul de 82 mm. Ieșim în poligon după lăsarea nopții si ne arată cum să folosim aparatul de vedere pe timp de noapte cu amplificare a luminii reziduale [Ca și în cazul scalex-ului microbul plantat cu mai bine de 15 ani înainte m-a făcut să-mi iau unul destul de performant, care de asemenea nu-mi folosește la nimic]. Aduce la un moment dat într-una din sălile de pliaj un lansator de rachete telegidate Fagot (9K-111). Ne explică în detaliu cum funcționează, cum se amplasează. Aceeași chestie și cu racheta antiaeriana CA94 (versiunea românească a rachetei rusești Strela). Și multe multe altele. După cum am mai spus, Anița mustea de humor și presăra toate astea cu anecdote spumoase ( mai mult sau mai puțin apocrife – nu pretindea că erau adevărate ), care ajutau la captarea și menținerea interesului nostru.

Ne povestește pe îndelete despre invazia sovietică in Afgnanistan (partea cu atacul inițial al parașutiștilor asupra aeroportului din Kabul), despre războiul din Falklands/Malvine, despre războailele arabo-israeliene. Mai încolo după 1990 am verificat ce-mi mai aminteam din toate astea și nu cred că am găsit nimic ne-adeaărat, Astea erau chestii pe care le putea probabil face orice commandant de pluton sau companie, dar evident că ceilalți erau cel mai adesea pasionați de răgete în poligon și de pași de gâscă, sau nesfârșite povești inepte și searbede despre cum se cos nasturii de la veston ca să nu ți-i poate smulge nu știu ce plutonier feroce de la școala militara de infanterie …

În plus mai are o calitate esențială. Când nu știe ceva nu se aberează și nu se dedă la fanfaronadă. Recunoaște că nu știe sau că nu se pricepe și gata. Îmi amintesc în acest sens o întâmplare de prin primele săptămâni de armată. Ne aflam în poligon și spre stupefacția generală trece peste noi la 300-400 de metri  altitudine un MiG-15 cu doua rezervoare suplimentare pe aripi.  Toți eram blocați pentru că nimeni nu-și imagina că antichitatea aia mai poate fi în serviciu (mai încolo am văzut la Bobocu, mai multe MiG-uri 15 în stare de zbor) . Locotenentul Leu (comandantul plutonului 6), altfel băiat valabil și foarte simpatic, văzand reacția noastră, a sărit imediat să ne explice că avionul ce trecuse era nu’ș ce bombardier sofisticat. Ca să o facă și mai gogonată a burtit și ceva nume exotic al avionului. Ne-a bușit râsul. Cineva i-a cu spus condescență că ăla era un avion de vânătoare de pe la începutul anilor ’50 și nicidecum un bombardier ultrasecret și ultramodern.  Mă rog Leu n-a insistat și a admis cu juma’ de gură că poate s-a înșelat, dar i-a rămas tinicheaua în coadă...

Oricum dintr-una în alta ne-am apropiat de primul marș. Care marș era anticipat mai ales de camarazii meridionali (așa mai impresionabili și emotivi de felul lor) cu fatalism, panică, și cu o teamă de-a dreptul superstițioasă de parcă plecam tocmai la Polul Nord.  D.Ș., partenerul meu de pliere a parașutei, exasperat la un moment dat de toate tânguileile și schelălăielile astea, explica pe un ton savant cum că din supraviețuitorii marșului abia dacă se va mai putea încropi un pluton, ceva, acolo, celorlați urmând să le albească ciolanele pe câmpul de onoare așa cum s-a întâmplat de altfel și cu contingentele precedente. Credeți sau nu dar s-au găsit suficenți fazani care să pună botul...

Închei pe moment aici. E deja o oră târzie a serii. Voi continua în zilele următoare cu epopeea primul marș.

Numai bine,

LMH