Printr-un nor plin de fulgi de zapada

Sunt peste douzeci si cinci de ani de cand am facut armata, amintirile despre perioada aia sunt cetoase acum.

Imi amintesc totusi, inca cu surprindere, cum de eram in stare sa iesim afara cu noaptea in cap la temperaturi de minus 15 grade Celsius numai in maieu, chiloti si tenisi si sa nu prindem nici macar un stranut. Sau sa iesim de la dusuri la bustul gol, toti porii deschisi, aburi iesind din noi, alunecand pe ghiata parcurgand cei 200 de metri pana la companie, si nici macar sa nu avem un nas curgand. Am incercat sa repet figura asta iarna urmatoare si m-am procopsit cu o pneumonie de toata frumusetea.

Printre putinele momente care imi sunt mai clare din armata sunt salturile (evident) si pregatirile pentru salt.

Atmosfera in jurul salturilor era ceva deosebit. Retrospectiv nu mai e atat de impresionant – poate doar pentru mine - dar la vremea aia era ceva remarcabil. Printr-un joc al sortii, in anul acela pentru prima oara in trei ani – Doctore, corecteaza-ma aici daca gresesc, noi eram al treilea contingent de TR-isti acolo parca - s-au adunat laolalta la unitatea aia putin peste o suta de baieti din care 98% voiau sa faca din perioada de armata ceva care sa conteze si sa traiasca experienta saltului cu parasuta. Imi amintesc ca locotenentii discutau odata intre ei ca in anii precedenti o forma de pedeapsa colectiva era sa alinieze plutoane si sa le duca in baza de parasutare la sol. Cu noi, pentru prima oara in unitatea de TR-isti, era invers, pedeapsa noastra era sa nu ne dea voie sa intram in baza de parasutare.

Erau chiote infundate de bucurie cand se anuntau sedintele de antrenament la sol. Ba chiar ne duceam si singuri acolo, imi amintesc ca era coada la cateva aparate mai populare ca barcutele si leaganul ala care te rotea in timp ce te dadeai uta in picioare.

Cred ca nu m-am dat in toata viata mea pana atunci in leagan cat m-am dat in cele cateva luni cat am facut pregatirea de parasutare. Si cate tipuri de “leagane” erau acolo...

Dar dintre toate aparatele, trenajorul era cu adevarat cel mai spectaculos. Si totodata cel mai dificil dintre aparate. Mai greu decat saritul de la platforma de 2 metri (sau erau 3 metri, nu-mi mai amintesc bine). Mai greu chiar decat saltul in sine cu parasuta (parca ceva in legatura cu orizontul si distanta pana la pamant fiind prea mica). Cel mai greu insa era sa numeri 101, 102, 103 pana la aterizare. Prima oara majoritatea numara cam asa: “o suuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu” (aterizare) “OH, ta unu, o su... baga-mi-as....”

Salturile cu parasuta insa erau absolut tot ceea ce ma asteptam, ba chiar ceva mai mult. N-am fost niciodata pana atunci intr-un avion si singura data cand am trecut prin ceva care sa aduca a senzatie de imponderabilitate era cand am fost intr-un roller-coaster. Asa ca sa ma uit la un avion privind ”in jos” printre cizme (si ce cizme aveam in armata!) in timp ce eram in cadere libera, sau sa trec printr-un nor plin de fulgi de zapada ca dupa aia sa ajung la sol unde batea soarele si era cald si frumos, asta da, era demn de trait si de tinut minte la varsta aia.

Fantastic, ce mai...

Dar cum nu exista nimic pe gratis, imi amintesc ca placerea asta avea pretul ei: stransul parasutei dupa salt. Nu ma afecta prea tare asteptatul cu orele cu tot harnasamentul pe mine sa ma urc in avion, sau aterizarea dupa zbor, sau caratul echipamentului (care includea si parasuta) pana la punctul de regrupare, aveam o conditie fizica destul de buna pe atunci. Stransul parasutei insa era ceva cu care aveam de luptat. Cred ca odata chiar am fost mentionat la careu ca avand cea mai incurcata parasuta predata dupa un zbor.

Mi-a luat ceva pana sa ma prind cum se impacheteaza corect cupola si suspantele. Dar dupa ce m-am prins cum se face, nu am mai avut nici o problema dupa armata sa impachetez nimic, inclusiv rufele calcate – asta era inainte sa ma insor, ca dupa casatorie am devenit mai delasator cu practica, ca sa ma exprim politicos fara sa intru in prea multe detalii aici....

Nu am poze din armata, cu regret nu am cum contribui la capitolul asta, dar vazand pozele expuse aici, un lucru ma face sa ma minunez de cate ori ma uit la ele: ce slabi eram!.......

Ursu'

Fugiti ca vin turcii!

Asa cum am promis, revin cu o alta poza si cu ceva amintiri pe langa.

Poza e chiar inainte de salt, inainte de imbarcare in elicopter. Cred ca e la primul sau la al doilea salt.

Cum ai zis si tu dotore, era obiceiul in unitatea noastra sa ne puna sa alergam in fiecare dimineata, dupa careu, nu ca parte din inviorare. Dupa careu ne manau pe plutoane si incepea "chinul". Eu il numesc chin pentru ca nu am fost bun la alergat vreodata, asa ca momentele acelea imi cam provocau panica. Trebuia sa ti aproape, sa nu ramai in urma, sa alergi in formatie. Cum nici ofiterii nu erau in forme prea bune, alegeau pe cativa dintre ei sa alerge cu noi si sa ne urmareasca. Cum eram in plutonul 6, noi eram ultimii din compania noastra, chiar din batalion si din unitate. Asa ca ramaneam mereu in urma, si fara sa ma laud, eram si eu printre ultimii. Intr-una din zile a venit randul capitanului Feisula. Tipul avea o conditie fizica excelenta, cu performante deosebite la antrenamente si in viata militara. Era destul de deschis cu noi, vorbaret, glumet si te puteai intelege cu el. Era comandantul plutonului 4, dar trebuia sa aiba grija de toata compania a doua. Asa ca ne-am pus pe alergat, fiecare cum a putut. Ramanand mai in urma, cum am mai spus, il "zaresc" in spate pe Feisula, venind cu o bata dupa noi si tipand sa-i dam bataie, sa alergam. In acel moment am inceput si eu sa strig "fugiti ca vin turcii" si asa am rupt-o ,si eu si cei care eram la coada, la fuga. A fost extrem de haios totul si a cam provocat dezordine in randul soldatilor, dar Feisula a avut grija sa ne luam partea de ciomageala, sa platim tributul cum ar spune unii.

Tin minte ca alergarea asta se impartea in 3 categorii. Prima de 3km, a doua de vreo 7 si a treia de 9km. Nu am alergat niciodata in categoria a treia. Cea mai scurta "cursa" era in jurul poligonului si pe langa GAZ, pe marginea Crangului. A doua cursa presupunea iesirea prin oras, prin cartierul Crang. Asta cred ca a provocat destul de multe dimineti fara somn civililor din blocurile de pe langa unitate. Cum o fi fost sa dormi linistit pe la ora 8 dimineata si dintr-o data sa auzi o turma de soldati cu bilgheri in picioare alergand prin fata blocului tau. Un zgomot infernal faceam cu bilgherii aia si cred ca unitatea a primit reclamatii pentru ca au intrerupt cursele de 7 km...si bine au facut, uf!

Mda, o gramada de "alergat" am facut in armata. Am avut noroc, sau ghinion, sa nu ne duca la munci agricole, doar cateva dupa-amiezi la cules de mere (la mere nu ne-au mai dus pentru ca mancam prea multe in loc sa culegem) porumb, sfecla (cel mai oribil lucru, sa scoti sfecla din pamant!) si struguri. Asa ca faceam antrenamente la greu si cel mai mult alergam. Una doua, hai la alergat! Imi aduc aminte de primele alergari in care, nefiind obisnuit cu greutatea bilgherilor (mai ales ca erau mari) si cand alergam abea reuseam sa "arunc" in fata piciorul. Aveau in jur de 1,8kg si am facut febra musculara numai de la mers la inceput....

Cam atat acum. O sa mai pun ceva poze saptamana viitoare si sper sa reusesc sa imi pozez si carabiniera (parca asa se zice, nu?)

Un weekend cat mai placut,

Mateo

Primul salt, noiembrie 1988

Gata, am reusit! Aici este plutonul 6 compania aIIa inainte de primul salt noiembrie 1988. O gramada de amintiri ne leaga si sper ca si ei, colegii mei, vor gasi acest blog si poate mai depanam amintiri.

Era anul 1988 cand se facea economie la tot si la orice. Dupa cum se vede, uniformele de strada erau folosite ca si costum de zbor. Singurul lucru nou erau bilgherii! Nici macar castile nu erau la fel! Primul salt l-am facut din elicopter, MI8 pe o vreme excelenta. Vantul nu foarte puternic, dar deajuns sa ne imprastie prin tot Crangul. Si ceva incidente cu un coleg cu parasuta agatata de un stalp de telegraf, altul, daca tin bine minte, de la alt pluton, nu s-a intors la timp pe burta si nu a detasat repede parasuta asa ca a cam "arat" campul cu umarul. A trebuit sa si-l puna in ghips...

Super senzatie. Nimic nu se compara ca senzatia primului salt!

O sa mai pun poze, doctore! Numai bine, Mateo.