Amintiri cazone – Partea a 2-a – Iarna 1988, Îmblânzirea scorpiei

În cele mai bine de două luni trecute de la încorporare trecusem printr-o serie de transformări care în final s-au dovedit pozitive. Mai ales după primele două salturi plutonul căpătase de bine de rău o oarecare coeziune, fapt ce ne-a împins pe un curs de coliziune cu locotenentul Popescu – proaspăt absolvent de școală militară și dornic să se afirme ca un mare conducător de oști în fruntea plutonului 5. Conflictul a tot escaladat prin diferite șicane pe care ni le-am făcut reciproc până la momentul exploziei.

Nu mai rețin exact ce mărunțis provocase ruptura, dar oricum într-o dupăamiază mohorâtă de la sfârșitul toamnei lui ’88 ața s-a rupt. Popescu a apărut pe la ora 4 sau 5 în dormitorul nostru și ne-a scos în poligon să ne frece. Începutul a fost cu niște ture de poligon la care am reacționat destul de pașnic – adică chiar alergam ceva fără a ne strofoca însă.  Apoi omul a trecut la explozie atomică la dreapta, aviație inamică la stânga, atac cu gaze – ”E interzis de Convenția de la Geneva din 1925 toa’șu locotenent” zice unul, în timp ce toți stăteam tăvăliți pe burtă după ultimul atac aerian și ne hlizeam. „Bă tu faci mișto de mine?!” ricană enervat Popescu. „Nu, toa’șu locotenent, dar ar fi mai bine să vă aruncați pe burtă lângă noi, că aviația inamică face cel puțin două treceri și rămânem dreacu’ fără comandă de nu mai nimerim Hotelu’ Paie” zice altul. „Drrrreeeeepți!!!” Zbieră Popescu de astă dată cu adevărat furios. Mă rog, noi ne ridicăm așa mai agale, ca oștenii cei osteniți de atâtea lupte. Popescu zbiară imediat: „Cullllcaaaat!!!”. Îmi arunc arma pe pământ cu silă, ca și cei din jur,  și mă tăvălesc pe jos. Zic: „Hai dom’le că ne văd americanii din navetă (Navetele spațiale tocmai își reluaseră zborurile spațiale la doi ani dupa dezastrul lui Challenger) și râd de noi până crapă” Popescu vine glonț spre gupul în care eram eu și începe să zbiere furios ceva incoerent legat de tribunalul militar pentru sabotaj, distrugerea armamentului și a efectelor militare.

Continuăm să ne hlizim, apoi ne ridicăm agale. Popescu ordonă să ne punem măștile și să o luăm la galop în jurul poligonului. Nu știu cine, zice plictisit și scârbit în dialect (semn de adâncă lehamite): „No, apoi mai dă-l în pielea mea pe locotinentu’ lu’ pește, că-mi arată nădragii ca la porc de la tot glodul ăsta! Ș-apoi  dară nu m-o făcut mama cu negrii! Hai bă să merem în Crâng să linjem o bere până s-o obloji ăsta, că-i tăhui la cap.” Ceea ce și facem. O luăm voinicește spre cârciuma din Crâng. Ajungem acolo și stoarcem câte o bere din aia proastă (pe atunci) de Buzău să ne calmăm (unde sunteți voi Silva și Bucegi, berile cele adevărate de Reghin?!). Puținii clienți ne privesc așa destul de ciudat. Avem bilgherii murdari, armele la noi, pete de noroi pe uniforme în funcție de locurile pe unde ne prinseseră pe fiecare expoziile atomice și atacurile aeriene. Oricum nu stăm mult. Suntem cred, numai vreo 10-11 din tot plutonul.  Ne întoacem agale și fără prea mult chef în poligon.

Acolo Popescu șade în fund pe biută cu capul în mâini și cascheta aruncată pe jos lânga porthart. Câțiva camarazi din pluton stau în jurul lui și fumează în tăcere Ne apindem și noi țigarile. Popescu mormăie ceva cu: „…tu-i mama ei de viață, că nu-s în stare să comand un pluton!”. Cineva, plin de compasiune și înțelegere, îi oferă o țigară lui Popescu, care nu fumează decât foarte, foarte rar. Popescu o ia. Cineva i-o aprinde și apoi începe o discuție dezlânată și incoerentă în care noi ne plângem de el și el de noi. Chestia se încheie în coadă de pește. La un moment dat Popescu zice: „Hai mă să ne întoarcem la hotel că ne pierdem vremea. Faceți vă rog și voi ceva să arătați a formație militară.” Ne conformăm. Din acest moment înțelegerea nescrisă între plutonașul 5 și locotenetul Popescu e pecetluită. Ea va fi respectată de ambele părți, cu sfințenie, până la momentul liberării: Noi ne vom strădui să nu fim mai răi ca restul batalionului, în public (ceea ce ne-a reușit mult peste așteptări), iar el va înceta să o mai facă pe mare comandant de oști când suntem doar între noi (ceea ce i-a reușit cu tact mult peste speranțele noastre).

Nici nu trecură două zile și era cât pe ce să punem la încercare înțelegerea. Locotenentul Popescu era OSR în seara aceea. Evident ca juma’ de pluton ieșisem (fără acte, desigur) cu diverse treburi prin Buzău. Întorcandu-mă seara târziu împreună cu camarazii D.C. si D.B. pe la postul 2, cel din poligon, suntem întâmpinați de un răcnet disperat: ”Staaaaiiii!!! Staaaaiii!!! Staaaiii că trag, să moară mama!” Ne oprim înjurând dar ne ridicăm totuși regulametar lăbile spre cerul nopții. Ceva nu e în regulă. În gardă ar fi trebuit să fie veteranii de la plutonul 4 al Batalionului 2, perete în perete cu noi, cu care ne înțelegem foarte bine. [Doamne ce i-am mai speriat pe ăștia! Ne băteam cu perne și la un moment dat King Kong, un dejean cât o gorilă (de unde și porecla), a zburat prin peretele din panouri de plastic tocmai în rastelul băieților de la Batalionul 2, care auzind bubuitura se panicaseră crezând că a explodat ceva și se aruncaseră pe sub paturi. Mă rog, am stat seara aia la o țuică adevărată de fo’ 80° și o bârfă cu ei până noaptea târziu, ajungând apoi buni amici pentru tot restul armatei – peretele l-au reparat ei, cu toată amabilitatea, de nici nu se mai cunoștea] Ăsta care zbiară ca dementul în post trebuie să fie de la Batalionul 1, ceva s-o fi schimbat, așa că o să ajungem la zdup, circ, etc. Oricum Popescu fiind OSR ar trebui să înece circul. În timp ce bombănim astea între noi, observăm cu stupoare că silueta santinelei se îndepărteaza alergând în ceața serii spre poligon unde încep să se deslușească câteva siluete cu mâinile ridicate. Abia atunci realizăm că disperatul era de fapt cu spatele la noi și îi somase pe alții care intrau prin partea cealaltă a poligonului. Deci ne vedem de treabă și ne întoarcem la Hotelul Paie pentru binemeritata odihnă… Pactul cu Popescu n-a mai fost pus la încercare. Nu în seara asta. Dar mai e timp gârlă. Mai sunt aproape 7 luni de armată.

Dar cum nici un miracol nu ține la nesfârsit, locotenentul Popescu are nefericita inspirație de a-și luxa glezna rău de tot undeva pe la începutul lui Decembrie la un meci de fotbal. Este scos pentru câteva luni de la comanda plutonului pentru că abia mai poate umbla. Unul dintre ofițeri văzându-l șontâcăind remarcă: „Popescule, ce roată pătrată ai!”, la care Popescu mestecă o înjurătură printre dinți și șontâcăie mai departe… Atmosfera e cenușie. Toată munca îndârjită și  migăloasă pe care o depusesem pentru îmblânzirea Popescului se vădea a fi în zadar. Căpitanul Feizula Ferhat, comandantul plutonului 4, un turc cam fanfaron și a cărui istețime nu dădea în mod cert pe dinafară, asigură, mândru de încrederea acordată, și țeapăn de parcă ar fi avut o scândură în fund, interimatul și comandă până la sfârșitul anului pentru ambele plutoane 4 și 5  cu importanța și morga cu care și-o fi comandat mareșalul Jukov Frontul 1 Bielorus la asediul Berlinului JJJ.

Feizula era doar un fanfaron care ne plictisea cu bancuri fără poantă, cu poveștile lui stupide și fără haz despre școala militară de infanterie de la Sibiu, precum și cu absurditățile evidente legate de nemaipomenitele sale abilităti în toate artele marțiale chineze și japoneze. Ca să nu mai vorbim desigur și de condiția fizică de excepție cu care se lăuda. Dar cel puțin nu ne durea capul de altceva. Se abera atât de mult încât nu-i mai rămânea timp de nimic altceva. Sigur că atunci când remarca că suntem plictisiți sau că-l igonrăm de-a dreptul, avea și el momentele sale de iritare în care zbiera: „Da’ ce mă? Adică eu strig aici singur ca Moise în pustie?” La care noi râdeam amabil și cam atât. Ideea e că până la urmă viața era cel puțin suportabilă.

Iar de aici începe straniul joc al sorții. Sâmbătă, ultima săptămână înainte de concediu. Duminică e ziua mea. Ai mei mă sună la comandament și mă întreabă daca vin acasă a doua zi. Le răspund sec că nu, nu vin. E prea puțin timp. Am dreptul la o permisie de 24 de ore, până acasă fac minimum 10 ore pe tren. E o prostie. E o iarnă aspră. Să umblu timp de 10 ore cu un tren înghețat și în beznă doar ca să stau acasă două ore și apoi să mă întorc înapoi în aceleași condiții e absurd și inuman. Le cer și lor să stea acasă și să nu vină la mine. O să ne vedem săptămâna viitoare. Feizula e în birou și-mi face cu ochiul. Mă întreabă: „Ce faci? E ziua ta și îți bagi picioarele în permisie?”. Îi răspund „Probabil că da, dar mă mai gândesc totuși”. Salut și plec.

Îmi socotesc opțiunile: Pot să merg la unchiul Vali la București. E băiat bun dar e colonel în statul major al aviației militare. E înebunit că nici unul din fii săi nu a fost interesat de supersonice. Știe că eu am vreo 100 de ore pe planor și o să mă frece la cap toată ziua să renunt la Politehnică și să mă mut la școala militară de aviație de la Bobocu. Nu-mi trebuie școală militară nici din greșeală. Prefer să zbor în contiuare cu planorul în aviația sportivă. Aviația militară ajunsese oricum într-o situație disperată la sfârșitul anilor '80. Un prieten de familie era mare pilot militar pe IAR 93 la Craiova. Până în August 1988 el avea 3,5 ore de zbor(!?) pe reactor ca pilot profesionist în acel an, pe când eu ca pilot sportiv, elev în clasa a XII-a după bacalaureat, admitere în facultate și vacanță la mare aveam deja, cred, vreo 30 de ore de zbor în 1988 până la momentul încorporării. Apoi o să-i pună pe fiii lui (unul la arhitectură și doi politehniști) în situații penibile pentru că nu au vrut să piloteze niciodată nici o aeronavă și că nici măcar armata la parașutiști ca mine n-au făcut-o. Exclus, aia nu e aniversare. Se va încheia cu un balamuc.

A doua variantă e Beatrice, o fostă colegă de liceu cu care avusesem o scurtă idillă în vacanța de iarnă a clasei a XII-a și care era în 1988 studenta în anul I la ASE la București. Exclus din nou. E mult prea  frumoasă și mult prea inteligentă, e imposibil deci să fie singură. Ce fac? Mă duc și o caut din cămin în cămin  (nu știam unde stă) doar pe motiv că acum un an am avut o scurtă aventură în vacanța de la ski și când o găsesc îi spun tipului din patul ei: „Aibi milă de soldățelul cel stătut de mai bine de o lună și găsește-ți și tu altceva de făcut noaptea asta”. E absurd și ridicol. Așa ceva nu se face.

În mod normal plănuisem să ies cu băieții pe șest la o cârciumă din Buzău și să ne bem mințile. Acum nu mai mergea. Feizula știe că e ziua mea și va intra rapid la idei dacă nu mă vede. Trebuie să-i cer blestemata aia de învoire. A doua zi, Dumnică, el e de serviciu. Mă întorc în biroul lui a doua zi și-i spun că nu-mi trebuie cele 24 de ore dar că totuși aș dori să ies în oraș pentru câteva ore. Feizula îmi răspunde pe tonul mieros al orientalilor că el ar vrea dar că a dat deja învoirea mea altcuiva încă de Sâmbătă, că-i pare rău, că minimum de efective, că regulamente, că bla,bla,bla… 

Mă duc în uscător să-mi fac un Ness și să bag o țigară în mine. Acolo Lalu' și Pensionaru’ își freacă tacticos Ness-urile [artă dispărută odata cu împușcarea lui nea Nicu, după ce și Ness-ul și-a pierdut statutul de valută forte în România]. Le povestesc pe scurt încurcătura mea. Pensionaru’ care e în plutonul 4 la Feizula de la bun început, îmi spune râzând: „Ca tot ardeleanul, ești mai greu de cap. Turcul a băgat de fapt un apropos pentru un peșcheș”. „Tu vorbești serios?”, îl întreb? „Evident!” îmi răspunde el. „OK!” zic eu și-mi încolțește în gând planul rapid de țăpuire al turcului.

Cutia metalică de Ness Amigo a lui  Lalu' era deja goală. I-o cer, o curăț bine pe dinafară, o umplu cu zahăr, presez capacul de pare sigilată și plec din nou în biroul turcului. Țin cutia de Ness în mâna stângă și o bat ușor pe pantaloni. Îi spun ceremonios: „Tovarășe căpitan, înțeleg restricțiile, dar mi-ați face totuși o favoare imensă dacă mi-ați acorda câteva ore de învoire azi.” Feizula rânjește urduros pe sub mustața groasă și zice: „Ei bine dacă e o chestie chiar așa de gravă, hai treacă de la mine. Sunt băiat bun, N-o să mă trimită la curtea mațială din asta, dar să știi că nici simplu nu e.” Mințea desigur. Batalionul T.R. din care făceam parte nu era operațional, deci nu exista un minim de efective obligatoriu in unitate. În acest timp îmi completa deja carnetul de învoire, iar eu lăsasem cutia de Ness umplută cu zahăr pe masă. I-am mulțumit, l-am salutat și am ieșit.

La Miorița în dupăamiaza aia eram jumate de pluton (M-au ruinat canaliile! Au băut ca gâștele și au înfulecat ca africanii JJJ) și râdeam ca smintiții. Băieții îmi spuneau că după ce face Feizula diabet de la cafeaua mea o să ajung negreșit la batalionul disciplinar. N-am ajuns la disciplinar. Sper că nici Feizula n-a făcut diabet, Feizula s-a limitat să mă anunțe Luni, printre altele, că voi face planton 2 (ăsta era cel mai prost, practic nu dormeai mai nimic toată noaptea) tot restul săptămânii și că are de gând să facă controale inopinate noaptea în dormitoare. Habar nu am dacă le-a făcut. Eu am dormit oricum bine merçi în patul meu, așa cum am făcut-o în timpul tuturor plantoanelor din armată, cu excepția primului din prima săptămânâ de după încorporare.

Ultima lovituă a turcului a fost însă la plecarea în concediu, Sâmbăta următoare. Erau două trenuri de dupăamiază spre Transilvania, unul care ajungea pe la vreo 5 dupăamiaza în Ploiești Vest și mergea prin Brașov și Sighișoara (ăsta era cel mai bun pentru noi toți) și un altul care ajungea acolo pe la 8 seara și mergea prin secuime. Cu al doilea făceam cu totul vreo 6 ore în plus și și legătura în Ploiești era foarte strânsă. În mod normal noi transilvănenii ne primeam primii carnetele de permisie ca să prindem primul tren. În acest caz însă eu am fost ultimul om din companie care și-a primit carnetul de învoire. Evident că am pierdut primul tren.

În Ploiești am plătit cu ultimii bani (mi-am păstrat doar 10 lei pentru naș) un taxi [în vremea Împușcatului era un noroc fenomenal să prinzi un taxi, erau foarte puține] și am ajuns în Ploiești Vest la timp cât să sar din mers în vagonul trenului ce mergea prin secuime. Era seara de 24 Decembrie 1988, Ajunul Crăciunului. Trenul aproape gol, înghețat și în beznă. Cum închid ușa vagonului o voce familiară îmi spune râzând: „Vai în ce hal ai ajuns! Te-au făcut milițian! Nici 10 mări nu te mai spală de jena asta…” Zic în timp ce o sărutam pe obraji: „A, nu! N-am decăzut chiar în halul ăstă. Sunt la aviație. De acolo e uniforma albastră. Uite gâsca decapitată de pe epoleți (semnul de armă a parașutiștilor era un vultur cu o parașută în loc de cap)”. Era Beatrice cea roșcată de la ASE, care venea și ea acasă în vacanță de la București cu același tren...Parfumul suav și discret al gâtului ei îmi sucea mințile și-mi sfârteca nările. Și alte organe. Zic: „Beti, știi am vrut să trec pe la tine de ziua mea, săptămana trecută, dar m-am gândit că te inoportunez și am renunțat”. „Idiotule! Trebuia sa vii. Pe cine să încurci?! Ai ceva planuri de vacanță sau vii cu mine la ski la Lunca Bradului, după Crăciun?” Îmi spuse, după ce mă mușcă de ureche.  Mi-am zis în gând „Doamne, îți multumesc că ești atât de milostiv chiar și cu imbecilii de teapa mea…”. Iar apoi cu voce tare „Firește ca vin”. Apoi am avut un ușor moment de ezitare  căci ultimul duș îl făcusem Duminica trecută [vă mai amintiți dușurile odată pe săptămână?!] dar până la urmă „la guerre comme à la guerre”. Așa că am blocat ușa compartimentului și am trăit cea mai memorabilă noapte de Ajun a primilor mei 19 ani de viață într-un tren sordid, înghețat și întunecat ce se târa anevoie prin viscol. 

Numai bine,

LMH

Prin Mila Domnului și Vointa Națională J,

Sergent Parașutist în Retragere J

P.S. Voi continua. Cred că mai sunt multe de povestit,