Mi-am făcut serviciul militar la Regimentul 60 Buzău (UM01847) între Septembrie 1988 și
Iunie 1989, aparținând ultimei generații de TR-iști care au prins 9 luni de
armată. Acum aproape un an am descoperit accidental site-ul La Trenajor. Într-un
avânt de entuziasm (ce nu mă caracterizează) îi scriam Doctorului că probabil
am ceva poze din armată. Pozele le aveam, numai că ele erau în țară. Fiind o creatură
așa mai leneșă de felul meu am tot amânat pe „mâine” să-i scriu Doctorului că
voi reveni mai încolo cu pozele, pentru că nu le am la mine. În apărarea mea
trebuie să precizez că am făcut eforturi pentru a le recupera din țară. Culmea
e că le-am și primit și nu cred să lipseasca vreo-una. Firește că de la o zi
la alta am tot revenit „mâine” cu postarea pozelor pe site și uite așa am ajuns tocmai în Ianuarie 2012...
Am scanat abia azi dimineața cele 20 de poze. M-am ferit să fac
orice fel de corecturi pe ele, cu excepția celor făcute automat de scanner,
chiar dacă așa cum veți vedea mai jos cei câțiva ani de ședere în pod nu prea le-au
priit. Eu zic că ele totuși sunt de o claritate acceptabilă. În sfarșit, pâna la urma iată că am făcut-o. Deci hai să o luăm la vale, pas cu pas:
Începutul armatei n-a fost chiar așa de rău. O buna parte din camarazii din
companie proveneau ca și mine din diverse aerocluburi fapt ce a făcut să ne
împrietenim foarte ușor – căci aveam o chestie foarte importantă în comun. Cu
exceptia camaradului BD, de la mine din pluton, care facuse 4 ani de parașutism
înainte de armată (și avea mai multe salturi la activ decat marea majoritate a
APV-iștilor din batalion (!)) eram cu totii planoriști. La asociația sportivă
comandată de lt. col. Gogan aveam de asemenea vreo 3-4 amici de la aeroclubul
meu, astfel încât în a treia seară de armată eram deja la cârciuma din Crâng, pentru
ceea ce în imperialism se numește „team building”...
Oricum atmosfera de la regimentul 60 era mult mai relaxată decat poveștile de groază pe care
urma să le aflu mai târziu de la prietenii mei care prinseseră una din cele
doua mari unități dedicate TR-iștilor Epocii de Aur: Lipova sau Bacău (Bachau –
in jargonul epocii). Spre deosebire de ei, noi am scăpat în mare de agricultură
(ei au făcut-o cu lunile) și până la urmă toată chestia asta cu armata părea să
fie o treabă relativ domestică.
Firește că era totuși armată și nu
tabără de vacanță. Nu vă gândiți imediat la prostii
J. Cei doi comandanți ai companiilor 1 și 2, maiorii Scântei
și Bodor erau niște idioți fără pereche, dar care s-au vădit oarecum inofensivi pâna la urmă. Mi-l
amintesc și azi pe Bodor cum încerca să ne impresioneze în primele zile zbierând pe platou cu
ochii ieșiti din cap și impraștiind salivă ca un varan:
„Sunteți niște netoți buni de nimic care purtați pe sub uniforma statului
tircouri cu lozinci imperialiste!. Mda! O să scot eu untul din voi mă! Mda!”.
În adaos la ăștia doi, șeful de stat major al batalionului, maiorul Brânză, pe
lângă prostia comparabilă cu a celor doi (Brânza fiind totuși cu o cracă peste cei doi imbecili), mai era și de o ticăloșie și parșivenie temeinice.
În prima săptămană de armată a apărut pe scenă o figură pitorească: maiorul Romică Hodârnău, ce
comanda batalionul nostru. Fiind probabil ușor abțiguit (mai încolo am avut ocazia să-l vedem beat clampă - nu că noi am fi fost mult mai breji, dar totuși...), a petrecut o seara la noi în dormitor povestind câte
în lună și stele la modul cât se poate de amical. Ca tot omul ușor cherchelit era
foarte volubil și s-a apucat să promită de toate pentru toți că doar nu-l durea gura. Dimpotrivă. De exemplu îmi
amintesc cum ne spunea: „Măi băieți, să nu săriți mă gardul ca berbecii. Vrei
să-ți schimbi și tu sângele, să te tăvălești un pic cu fata ta, te înțeleg măi
fecior. Oameni suntem. Ai răbdare pănâ ajung eu OSR sau la continuitate, vino,
spune-mi și te rezolv.” Culmea e că in săptamânile viitoare s-a găsit unul destul
de zevzec să-l ia în serios. S-a dus la el să se ceara la „schimbatul sângelui”
drept care nea Romică l-a băgat la arest pe motiv că-i prea idiot ca să ajungă
vreodata un bun parașutist militar, adăugând: „Măi dobitocule, unitatea asta
are câte 6 metri de gard în stânga și dreapta porții și tu în loc să-l ocolești
vii la mine?!?! Ce vrei mă?! Să te duc eu de mânuță în jurul gardului?! Păi tu când
o să dai ochii cu inamicu’ ce o să faci bă?! Îi ceri frumos voie să-i să-i iei gâtu'?!
Marș la zdup secatură!”
Dincolo de detaliie pitorești, primele săptămâni au fost totuși destul de agitate. Am făcut prima tragere
în preziua jurământului militar. Am început să alergăm pe bucla mare sau pe cea mică, după cum ne era norocul, în fiecare dimineață încă din prima săptamână. Am
început de asemenea antrenamentul de parașutare. Adică în primul rând plierea BG-7M și BG-3M. Prima
din ele necesita doi oameni (ne pliam parașutele reciproc) și vreo 40-50 de
minute, în timp ce BG-3M mergea semnificativ mai rapid și dacă imi amintesc bine
o pliam singur. Apoi salturile de la scara progresivă și salturile de la
trenajor, unde unii au descoperit cu stupoare ce înseamnă frica de înalțime
mică. Îmi amintesc de cel puțin doi camarazi care au refuzat să sară din trenajor
cu toate că săriseră mai înainte din avion. Pentru a putea zbura pe planor în
simplă comandă trebuia să faci cel puțin două salturi din avion cu parașuta
sportivă AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi). Însă aerocluburile civile nu aveau trenajor ci doar scara
progresivă, după care erai numai bun de parașutare.
Oricum toate erau așa cumva făra tragere de inimă pentru că se știa din
moși strămoși că vom sări doar in prmăvară. Nici un alt contingent încorporat
în toamnă nu sărise până în primăvară, cu toate că în mod oficial parașutiștii
trebuiau să fie gata pentru primul salt la 45 de zile de la încorporare. Asta însemna ca o frecăm toată toamna și după
aia o luăm de la capăt in primăvara. S-a considerat o preformanță ieșită din
comun faptul că am făcut zborurile de aclimatizare în toamnă, însă asta nu ne-a
ridicat prea mult moralul. Apoi în mod stupefiant pe 14 Noiembrie 1988 ne-am
apucat să ne pliem parașutele pentru a merge la salt a doua zi, dacă vremea era
bună.
Plutonul 5 înaintea primului salt pe 15 Noiembrie 1988 |
Reversul imaginii de mai sus, cu semnăturile camarazilor |
Îmi aimintesc și azi ziua splendidă și însorită de 15 Noiembrie, cu totul și
cu totul nefirească pentru o zi de toamnă. Chiar și după ce am ajuns pe
aerodrom încă tot mai aveam îndoieli. Ne amuzam spunând că în mod cert nu
puteam să facem primul salt de ziua Brașovului (era prima aniversare a revoltei
muncitorilor de la Brașov împotriva lui Ceaușescu din 15 Noiembrie
1987), că politrucul regimentului se va prinde până la urmă și că ne vom întoarce înapoi la regiment cu coada
între picioare. Am continuat să am îndoieli chiar și cât au sărit APV-iștii.
M-am convins că „gata, se întâmplă” abia după ce ni s-a ordonat să ne echipăm, ne-am
tras în poza, și apoi țuști am urcat în grămadă
organizată în elicopter. Dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc
AN-2-urile, din care se sărea în mod normal, erau oprite de la zbor așa încât
am sărit din elicopterele Mi-8.
Îmbarcarea în elicopterul Mi-8, tot pe 15 Noiembrie 1988 |
Totul a decurs perfect. Singurul incident pe
jumătate haios (cu condiția să nu fi fost în pielea împricinatului), pe jumătate
îngrijorător a fost cel al unui camarad de la plutonul 4 care a uitat să mai
treacă chingile din spate-jos ale parașutei prin ocheții corespunzători ai hamului parașutei așa
încăt a coborât cei 1000 de metri călărind pe propriile testicule. Sper că n-a
avut urmări J. Oricum când
a ajuns jos se tăvălea de durere în timp ce un altul de la el din pluton îl
bătea în tălpi, ca să-l mai liniștească. În ce mă privește, experiența a fost
splendidă. Aveam oarecare trac, deoarece mai sărisem cu 2 ani inainte cu
AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) la aeroclub înainte de a ieși la simplă comandă pe planorul IS-28B2. AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) era o parașută sigură (se deschidea automat imediat ce ieșeai din avion) dar
destul de mică. Era foarte puțin stabilă și te balansai ca șoarecul în batistă
(după cum se exprimase foarte plastic un instructor). În ambele salturi cu AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) mă balansasem cumplit și de fiecare dată am aterizat lateral, dar nu mi-am rupt
nimic, m-am ales doar cu niște julituri. A doua oară a fost cel mai aspru pentru
că am aterizat (AV-urile erau practic imposibil de pilotat) pe serele ce
inconjurau în mod inspirat doua laturi din cele 4 ale aeroclubului.
În sfârșit, saltul cu BG-ul a fost ceva cu totul și cu totul diferit. Parașuta
avea o suprafață de 104 m2 (corectură în urma comentariului lui Adi), avea 3 fante mari care îți
permiteau sa o pilotezi în limite rezonabile și era foarte stabilă. Imi
amintesc că am savurat pe deplin experiența coborârii line și netulburate într-o spelndidă
zi însorită și fara pic de pâclă de vedeai până la Carpați ca-n palmă. Aterizarea a
fost lină, ca și cum ai cădea in puf. Ce mai? boierie curată! Singura chestie
neplăcută a fost că am aterizat destul de departe de țintă – mă roteam ca să
admir peisajul, nu ca să pilotez parașuta spre punctul de adunare. De aici și
bucuria de a căra (odată ajuns cu picioarele pe pămant, la propriu) cele aproape 30 de kg ale ambelor parașute
inclusiv prin doua canale de irigații și pe lângă camaradul de la plutonul 4
aspru lovit in vintre și adânc îndurerat, cale de vreo un kilometru...
15 Noiemebrie 1988 - 3 dintre ai noștrii |
15 Noiemebrie 1988 - aceeși 3 dar mai aproape de sol |
15 Noiemebrie 1988 - Prima aterizare. În mod cert nu sunt eu. Eu am aterizat foarte departe de punctul de adunare unde era tipul cu aparatul foto. |
Ziua a fost una lungă dar eram cu toții foarte entuziasmați si de-a dreptul
excitați (m-am tot gândit că o sa vă hliziți, dar pâna la urmă ăsta e termenul corect).
A fost pur și simplu o explozie de bucurie când locotenentul Popescu (comandantul
plutonului 5, din care făceam parte) ne-a anunțat că a doua zi urma saltul
numărul 2 . Am ajuns aproape pe înserate la regiment. Au pus niște camioane pe
marginea platoului și ne-am apucat să ne pliem parașutele la luminile farurilor
în timp ce trupeții de la celelalte doua batalioane treceau spre masă făcând
bășcalie pe seama noastră. Cred că am terminat totul pe la 8 jumate, 9 seara, cantina rămânând deschisă în mod excepțional pentru noi. E adevărat că nici mare lucru nu mai rămăsese...
16 Noiemebrie 1988 - Al doilea salt. De data asta un elicopter mai bătrâior, în acord cu vremea cenușie... Colonelul Șablienko e cu fața, maiorul Brânză, căpitanii Feizula, și Avram sunt cu spatele. |
A doua zi vremea nu a mai fost așa de frumoasă, am aterizat ceva
mai aspru din cauza vântului ce se întețise, dar vraja nu se rupt. Oricum au
urmat multe alte chestii, sper eu, intersante pe care voi încerca să le povestesc
în articolele următoare. Sper ca să mi se alăture și alti camarazi. Contignetul
nostru, cel puțin a fost blagoslovit cu o multitudine de aventuri hazoase care
e păcat să fie uitate.
Postez totuși toate imaginile pe care le am în această primă postare.
Poveștile vor veni mai încolo...
Numai bine,
LMH
Prin Mila Domnului și Vointa Națională J,
Sergent Parașutist în Retragere J
Iată și restul pozelor:
Martie 1989 - Activitate cultural-educativă. Adică o modalitate de a se asigura că nu am șters-o în oraș.Doar Z. și cu mine, ce mai tragem de funie
|
Aprilie 1989 - Bobocu, ultimul salt. De astă dată din AN-26 |
Aprilie 1989 - Bobocu, ultimul salt. De astă dată din AN-26 |
Bravo! Faine pozele si excelenta povestirea! Si ma bucur ca ai poze cu salturi facute din elicopter, noua (1983-'84) ni s-a spus ca fusesera interzise din "motive de securitate". Meserie tata, deci ati facut un mars si pana la Manastirea Ciolanu. Eu am ajuns acolo cu o alta ocazie, imi amintesc de un preotel cu adidasi pe sub sutana care "tocea" din Biblie in timp ce vindea cruciulite la turisti... Numai bine si astept sa mai povestesti! Ehei, ce vremuri...
RăspundețiȘtergereMă bucur că ți-au plăcut atât pozele cât și povestioara. O să mai revin cu continuari în cursul săptămânilor viitoare.
ȘtergereÎn ce privește marșurile, cel la Mânăstirea Ciolanu n-a fost cel mai lung. Cred că am făcut vreo 5-6 marșuri lungi din care unul de aproape 200 de km, dacă-mi amintesc corect. Cel mai dur a fost însă cel de aproximativ 90 de km în mai puțin de 20 de ore înspre Pârscov și Pătârlagele. Oricum o să povestesc mai pe larg despre toate astea mai încolo.
A, si tare de tot faza cu "schimbatul sângelui"! Am ris ca un apucat vreo doua minute citind-o...
RăspundețiȘtergereTu ai râs. Și noi am râs de ne-am tăvălit pe jos când am aflat-o. Te asigur însa că eroul întâmplarii n-a râs deloc. Dimpotivă.
ȘtergereProbabil că soarta cea mai crudă a avut-o prietena băiatului care venise câteva ore bune cu trenul și rezervase o cameră la hotelul ăla (nu mai rețin numele lui) de lângă restaurantl Miorița. Ce i-am reproșat veșnic cu toții amicului în cauză, a fost că nu ne-a delegat pe nici unul din noi să ne ocupăm de domnișoara ce se plictisea în camera de hotel câtă vreme el zăcea în temnița regimentului...
Scuze ca tot corectez pe aici....parasuta cu care ai sarit la aeroclub era AV28, 57 mp, si era jale cu ea...nu se pilota deloc (eu am cazut pe o antena radar la Arad), iar BG7 avea 104 mp.
RăspundețiȘtergereUrmaresc cu placere povestirea, am avut si noi la Caracal aventuri haioase in 85-86....
Astept continuarea :-)
Nu ai de ce să te scuzi. Ai dreptate. Într-adevăr parașuta cu care am sărit la aeroclub prin '86 era AV-28 (am facut o combinație între parașuta primitivă de faza I AV-28 și cea ceva mai evoluată T-4, cu care de altfel n-am sărit niciodată, si a ieșit AV-4 :-) ).
ȘtergereMă bucur că ți-a plăcut prima parte a povestioarei. O să continui probabil mâine cu partea a II-a.
Tu de ce nu scrii nimic despre Caracal?
Adi, trimite-mi daca vrei si tu adresa de email cu care intri aici ca sa te adaug ca autor, in caz ca vrei sa postezi ceva la un moment dat.
ȘtergereAbea acum am citit ce ai scris si mi-a placut foarte mult. Am reusit sa ma "teleportez" in timp si sa vad aceleasi evenimente, dar cu ochii tai. Multumesc pentru povestire! Si multumesc pentru poze. L-am vazut si pe Maresalu'...ha, ha! Da, am avut ghinion la saltul din AN26, am stat aiurea pe aerodrom si nici macar nu am apucat sa sar! Pacat. Dar mi-au placut salturile din MI-8. Neaparat sa mai povestesti si pe masura ce voi citi, imi voi aduce si eu aminte de tot felul de intamplari.
RăspundețiȘtergereMateo ma bucur ca ti-a placut articolul.
ȘtergereIntr-adevar chestia cu saltul din AN26 a fost nasoala. De fapt imi amintesc ca si de la noi din pluton am prins doar jumatate din cei ce eram in avion saltul. Nu mai retin exact problema, cred ca se intetise vantul...