Amintiri cazone - Partea 1 - 15 Noimebrie 1988, Primul salt

Mi-am făcut serviciul militar la Regimentul 60 Buzău (UM01847) între Septembrie 1988 și Iunie 1989, aparținând ultimei generații de TR-iști care au prins 9 luni de armată. Acum aproape un an am descoperit accidental  site-ul La Trenajor.   Într-un avânt de entuziasm (ce nu mă caracterizează) îi scriam Doctorului că probabil am ceva poze din armată. Pozele le aveam, numai că ele erau în țară. Fiind o creatură așa mai leneșă de felul meu am tot amânat pe „mâine” să-i scriu Doctorului că voi reveni mai încolo cu pozele, pentru că nu le am la mine. În apărarea mea trebuie să precizez că am făcut eforturi pentru a le recupera din țară. Culmea e că le-am și primit și nu cred să lipseasca vreo-una. Firește că de la o zi la alta am tot revenit „mâine” cu postarea pozelor pe site și uite așa am ajuns tocmai în Ianuarie 2012...

Am scanat abia azi dimineața cele 20 de poze. M-am ferit să fac orice fel de corecturi pe ele, cu excepția celor făcute automat de scanner, chiar dacă așa cum veți vedea mai jos cei câțiva ani de ședere în pod nu prea le-au priit. Eu zic că ele totuși sunt de o claritate acceptabilă. În sfarșit, pâna la urma iată că am făcut-o. Deci hai să o luăm la vale, pas cu pas:

Începutul armatei n-a fost chiar așa de rău. O buna parte din camarazii din companie proveneau ca și mine din diverse aerocluburi fapt ce a făcut să ne împrietenim foarte ușor – căci aveam o chestie foarte importantă în comun. Cu exceptia camaradului BD, de la mine din pluton, care facuse 4 ani de parașutism înainte de armată (și avea mai multe salturi la activ decat marea majoritate a APV-iștilor din batalion (!)) eram cu totii planoriști. La asociația sportivă comandată de lt. col. Gogan aveam de asemenea vreo 3-4 amici de la aeroclubul meu, astfel încât în a treia seară de armată eram deja la cârciuma din Crâng, pentru ceea ce în imperialism se numește „team building”...

Oricum atmosfera de la regimentul 60 era mult mai relaxată decat poveștile de groază pe care urma să le aflu mai târziu de la prietenii mei care prinseseră una din cele doua mari unități dedicate TR-iștilor Epocii de Aur: Lipova sau Bacău (Bachau – in jargonul epocii). Spre deosebire de ei, noi am scăpat în mare de agricultură (ei au făcut-o cu lunile) și până la urmă toată chestia asta cu armata părea să fie o treabă relativ domestică. 

Firește că era totuși armată și nu tabără de vacanță. Nu vă gândiți imediat la prostii  J. Cei doi comandanți ai companiilor 1 și 2, maiorii Scântei și Bodor erau niște idioți fără pereche, dar care s-au vădit oarecum inofensivi pâna la urmă. Mi-l amintesc și azi pe Bodor cum încerca să ne impresioneze în primele zile zbierând pe platou cu ochii ieșiti din cap și impraștiind salivă ca un varan: „Sunteți niște netoți buni de nimic care purtați pe sub uniforma statului tircouri cu lozinci imperialiste!. Mda! O să scot eu untul din voi mă! Mda!”. În adaos la ăștia doi, șeful de stat major al batalionului, maiorul Brânză, pe lângă prostia comparabilă  cu a celor doi (Brânza fiind totuși cu o cracă peste cei doi imbecili), mai era și de o ticăloșie și parșivenie  temeinice.

În prima săptămană de armată a apărut pe scenă o figură pitorească: maiorul Romică Hodârnău, ce comanda batalionul nostru. Fiind probabil ușor abțiguit (mai încolo am avut ocazia să-l vedem beat clampă - nu că noi am fi fost mult mai breji, dar totuși...), a petrecut o seara la noi în dormitor povestind câte în lună și stele la modul cât se poate de amical. Ca tot omul ușor cherchelit era foarte volubil și s-a apucat să promită de toate pentru toți că doar nu-l durea gura. Dimpotrivă. De exemplu îmi amintesc cum ne spunea: „Măi băieți, să nu săriți mă gardul ca berbecii. Vrei să-ți schimbi și tu sângele, să te tăvălești un pic cu fata ta, te înțeleg măi fecior. Oameni suntem. Ai răbdare pănâ ajung eu OSR sau la continuitate, vino, spune-mi și te rezolv.” Culmea e că in săptamânile viitoare s-a găsit unul destul de zevzec să-l ia în serios. S-a dus la el să se ceara la „schimbatul sângelui” drept care nea Romică l-a băgat la arest pe motiv că-i prea idiot ca să ajungă vreodata un bun parașutist militar, adăugând: „Măi dobitocule, unitatea asta are câte 6 metri de gard în stânga și dreapta porții și tu în loc să-l ocolești vii la mine?!?! Ce vrei mă?! Să te duc eu de mânuță în jurul gardului?! Păi tu când o să dai ochii cu inamicu’ ce o să faci bă?! Îi ceri frumos voie să-i să-i iei gâtu'?! Marș la zdup secatură!”

Dincolo de detaliie pitorești, primele săptămâni au fost totuși destul de agitate. Am făcut prima tragere în preziua jurământului militar. Am început să alergăm pe bucla mare sau pe cea mică, după cum ne era norocul, în fiecare dimineață încă din prima săptamână. Am început de asemenea antrenamentul de parașutare. Adică în primul rând plierea BG-7M și BG-3M. Prima din ele necesita doi oameni (ne pliam parașutele reciproc) și vreo 40-50 de minute, în timp ce BG-3M mergea semnificativ mai rapid și dacă imi amintesc bine o pliam singur. Apoi salturile de la scara progresivă și salturile de la trenajor, unde unii au descoperit cu stupoare ce înseamnă frica de înalțime mică. Îmi amintesc de cel puțin doi camarazi care au refuzat să sară din trenajor cu toate că săriseră mai înainte din avion. Pentru a putea zbura pe planor în simplă comandă trebuia să faci cel puțin două salturi din avion cu parașuta sportivă AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi). Însă aerocluburile civile nu aveau trenajor ci doar scara progresivă, după care erai numai bun de parașutare.  

Oricum toate erau așa cumva făra tragere de inimă pentru că se știa din moși strămoși că vom sări doar in prmăvară. Nici un alt contingent încorporat în toamnă nu sărise până în primăvară, cu toate că în mod oficial parașutiștii trebuiau să fie gata pentru primul salt la 45 de zile de la încorporare.  Asta însemna ca o frecăm toată toamna și după aia o luăm de la capăt in primăvara. S-a considerat o preformanță ieșită din comun faptul că am făcut zborurile de aclimatizare în toamnă, însă asta nu ne-a ridicat prea mult moralul. Apoi în mod stupefiant pe 14 Noiembrie 1988 ne-am apucat să ne pliem parașutele pentru a merge la salt a doua zi, dacă vremea era bună.

Plutonul 5 înaintea primului salt pe 15 Noiembrie  1988

Reversul imaginii de mai sus, cu semnăturile camarazilor

Îmi aimintesc și azi ziua splendidă și însorită de 15 Noiembrie, cu totul și cu totul nefirească pentru o zi de toamnă. Chiar și după ce am ajuns pe aerodrom încă tot mai aveam îndoieli. Ne amuzam spunând că în mod cert nu puteam să facem primul salt de ziua Brașovului (era prima aniversare a revoltei  muncitorilor de la Brașov împotriva lui Ceaușescu din 15 Noiembrie 1987), că politrucul regimentului se va prinde până la urmă  și că  ne vom întoarce înapoi la regiment cu coada între picioare. Am continuat să am îndoieli chiar și cât au sărit APV-iștii. M-am convins că „gata, se întâmplă” abia după ce ni s-a ordonat să ne echipăm, ne-am tras în poza, și apoi țuști am urcat în grămadă organizată în elicopter. Dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc AN-2-urile, din care se sărea în mod normal, erau oprite de la zbor așa încât am sărit din elicopterele Mi-8.

Îmbarcarea în elicopterul Mi-8, tot pe 15 Noiembrie 1988

Totul a decurs perfect. Singurul incident pe jumătate haios (cu condiția să nu fi fost în pielea împricinatului), pe jumătate îngrijorător a fost cel al unui camarad de la plutonul 4 care a uitat să mai treacă chingile din spate-jos ale parașutei prin ocheții corespunzători ai hamului parașutei așa încăt a coborât cei 1000 de metri călărind pe propriile testicule. Sper că n-a avut urmări J. Oricum când a ajuns jos se tăvălea de durere în timp ce un altul de la el din pluton îl bătea în tălpi, ca să-l mai liniștească.  În ce mă privește, experiența a fost splendidă. Aveam oarecare trac, deoarece mai sărisem cu 2 ani inainte cu AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) la aeroclub înainte de a ieși la simplă comandă pe planorul IS-28B2. AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) era o parașută sigură (se deschidea automat imediat ce ieșeai din avion) dar destul de mică. Era foarte puțin stabilă și te balansai ca șoarecul în batistă (după cum se exprimase foarte plastic un instructor). În ambele salturi cu AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) mă balansasem cumplit și de fiecare dată am aterizat lateral, dar nu mi-am rupt nimic, m-am ales doar cu niște julituri. A doua oară a fost cel mai aspru pentru că am aterizat (AV-urile erau practic imposibil de pilotat) pe serele ce inconjurau în mod inspirat doua laturi din cele 4 ale aeroclubului.

În sfârșit, saltul cu BG-ul a fost ceva cu totul și cu totul diferit. Parașuta avea o suprafață de 104 m² (corectură în urma comentariului lui Adi), avea 3 fante mari care îți permiteau sa o pilotezi în limite rezonabile și era foarte stabilă. Imi amintesc că am savurat pe deplin experiența coborârii line și netulburate într-o spelndidă zi însorită și fara pic de pâclă de vedeai până la Carpați ca-n palmă. Aterizarea a fost lină, ca și cum ai cădea in puf. Ce mai? boierie curată! Singura chestie neplăcută a fost că am aterizat destul de departe de țintă – mă roteam ca să admir peisajul, nu ca să pilotez parașuta spre punctul de adunare. De aici și bucuria de a căra (odată ajuns cu picioarele pe pămant, la propriu) cele aproape 30 de kg ale ambelor parașute inclusiv prin doua canale de irigații și pe lângă camaradul de la plutonul 4 aspru lovit in vintre și adânc îndurerat, cale de vreo un kilometru...

15 Noiemebrie 1988 - 3 dintre ai noștrii 

15 Noiemebrie 1988 - aceeși 3 dar mai aproape de sol

15 Noiemebrie 1988 - Prima aterizare. În mod cert nu sunt eu. Eu am aterizat foarte departe de  punctul de adunare unde era tipul cu aparatul foto.

Ziua a fost una lungă dar eram cu toții foarte entuziasmați si de-a dreptul excitați (m-am tot gândit că o sa vă hliziți, dar pâna la urmă ăsta e termenul corect). A fost pur și simplu o explozie de bucurie când locotenentul Popescu (comandantul plutonului 5, din care făceam parte) ne-a anunțat că a doua zi urma saltul numărul 2 . Am ajuns aproape pe înserate la regiment. Au pus niște camioane pe marginea platoului și ne-am apucat să ne pliem parașutele la luminile farurilor în timp ce trupeții de la celelalte doua batalioane treceau spre masă făcând bășcalie pe seama noastră. Cred că am terminat totul pe la 8 jumate, 9 seara, cantina rămânând deschisă în mod excepțional pentru noi. E adevărat că nici mare lucru nu mai rămăsese...

16 Noiemebrie 1988 - Al doilea salt. De data asta un elicopter mai bătrâior, în acord cu vremea cenușie... Colonelul Șablienko e cu fața, maiorul Brânză, căpitanii Feizula, și  Avram sunt cu spatele. 

A doua zi vremea nu a mai fost așa de frumoasă, am aterizat ceva mai aspru din cauza vântului ce se întețise, dar vraja nu se rupt. Oricum au urmat multe alte chestii, sper eu, intersante pe care voi încerca să le povestesc în articolele următoare. Sper ca să mi se alăture și alti camarazi. Contignetul nostru, cel puțin a fost blagoslovit cu o multitudine de aventuri hazoase care e păcat să fie uitate.

Postez totuși toate imaginile pe care le am în această primă postare. Poveștile vor veni mai încolo...

Numai bine,

LMH

Prin Mila Domnului și Vointa Națională J,

Sergent Parașutist în Retragere J

Iată și restul pozelor:

Martie 1989 - Activitate cultural-educativă. Adică o modalitate de a se asigura  că nu am șters-o în oraș.Doar Z. și cu mine, ce mai tragem de funie

Aprilie 1989 - Bobocu, ultimul salt. De astă dată din AN-26

Aprilie 1989 - Bobocu, ultimul salt. De astă dată din AN-26

Aprilie 1989 - Bobocu, ultimul salt.De astă dată din AN-26. Pe primul rand, de la stânga la dreapta, A.C., Mareșalu, Pisoi, eu, L.S., LH și Lalu. Însă treaba nu era chiar așa de simplă. Celui mai iubit fiu al poporului, tovarășului Nicole Ceaușescu, tocmai i se năzărise să facă o vizită de lucru cu elicopterul în județul Constanța. Cât timp elicopterul său se afla în aer, nici ciorile nu avea voie să zboare pe cerul albastru și senin al patriei noastre socialiste, așa incât plutoanele 5 și 6 au așteptat cam o oră complet echipate, pline de entuziasm și avânt revoluționar (după cum se observa în poză) reluarea activităților de pregătire politică și de luptă....

Aprilie 1989 - Crâng, Program intens de instrucție. 

Aprilie 1989 - Crâng, Program intens de instrucție. Voi reveni...

Mai 1989 - Putonașul 5 în timpul mașului cu cotele. Voi reveni...

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă. În picioare de la stânga la dreapta: Mareșalu, L.H., eu (cu berea si tigara in aceeași mână), L.S. și V.P. În spatele nostru (tot de la stînga la drepta) D. V. , Gâscanul, si Berilă (Berilă fusese în lotul de juniori la parașutiști înainte de armată - avea spre 60-70 de salturi, dacă nu mă înșel). Pe rândul de jos tot de la stanga la dreapta: V. din Nehoiașu, King Kong, Lalu (cu PM-ul spre cameră) Mateo, langa el, Trilie, in spatele lui Trilie, Mateo si V.D.

Aprilie 1989 - Crâng, Program intens de instrucție. Voi reveni...

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu. Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu. Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu. Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu  . Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa odată ajuns la obiectiv - Mânastirea Ciolanu. Voi reveni