Dupa 28 de ani

Astăzi, duminică 22 iulie 2012, am sărit din nou cu paraşuta, la 28 de ani de cand am fost brevetat. Am făcut saltul cu o paraşută-aripă sportivă ataşat „în tandem” de un instructor.

Am sărit la Mile High Parachuting pe un aerodrom situat lângă orăşelul Arnprior, la o oră cu maşina distanţă de Ottawa (Canada). Înainte să sari ți se face un „instructaj”, adică vizionezi o înregistrare video de vreo 10 minute după care primești și niște instrucțiuni verbale. Instructorii care sar în tadem cu novici au toți peste 40 de ani și de la 1000 de salturi în sus; cei doi cu care am vorbit mai mult aveau respectiv 1400 și 1600 salturi.

Avionul a fost surprinzător de mic dar bănuiesc că pentru paraşutismul sportiv e standard. Saltul l-am făcut de la 3000 m (10000 picioare), înălţime la care avionul a urcat în 20-30 de minute. A fost o zi superbă, cu soare, câţiva nori, vânt acceptabil. Instructorul, în faţa căruia eram ataşat cu ajutorul a patru carabiniere, a strâns pe mine cât a putut de tare „harnaşamentul” încă de la sol; mi-a zis că "we are both big guys" şi deci trebuie să fie sigur că nu riscăm să se lărgească vreo legatură în aer. Foarte frumos, însă ca urmare a acestor măsuri de siguranţă de-abia am putut să respir până ce am aterizat.

Odată uşa avionului deschisă, am aşezat conform instructajului piciorul drept pe o mică platformă instalată în acest scop pe bechia din dreapta iar piciorul stâng flexat l-am sprijinit pe marginea podelei, genunchiul stâng ieşind în exterior. Mâinile le ţineam pe chingi în faţă, ca atunci când cari un rucsac la munte. Picioarele, eşti instruit să le flexezi în spate imediat după ce ieşi pe uşa avionului, ca şi cum ai vrea să-i dai un şut în fund instructorului. Instructorul a numărat unu-doi-trei apoi m-a împins afară şi imediat am făcut o tumbă în aer, cam cum făceau băieţii la saltul la trapă la Bobocu. Am descoperit mai târziu că la faza asta mi-am julit pielea de pe piciorul stâng pe muchia de aluminiu a podelei avionului, prin salopeta de salt (numită în engleză jumpsuit).

Am avut o senzaţie persistentă de greaţă pe care n-am avut-o pe vremuri la ieşirea din AN-2. Mă gândesc că poate a fost din cauza tumbei făcute în aer; Ursule, ai vreo idee, ai simţit aşa ceva când ai sărit la trapă? În armată, înainte de fiecare salt, ne învârteam în aparatele acelea rotitoare din baza de parașutare la sol până ce nu ne mai puteam ridica de pe iarbă de rău ce ne era, cred ca de asta nu aveam nicio problemă la salt. Dar şi mai intens a fost sentimentul acela inedit de siguranţă pe care îl ai odată ieşit din avion, ceva ce nu mai simţisem de mult timp. Îmi amintesc şi acum, de pe vremuri, cum stăteam în picioare în avion cu 25 kg în spate şi 15 (?) kg în faţă, străduindu-mă să nu cad şi gândidu-mă că tot ce vroiam era să sar cât mai repede pentru ca numai acolo, afară, în aer, puteam avea „controlul” situaţiei, mă simțeam în siguranţă. La fel şi de data asta, am clară în minte imaginea de ieri, eram cu capul în jos şi puţin lateral la câteva secunde după ce am ieşit din avion, vedeam norii şi linia orizontului în stânga, aveam impresia că sunt într-un mic uragan, şi aveam acea mică satisfacţie că mă aflu în aer, că nu mai sunt în spaţiul strâmt din avion unde mişcările îmi fuseseră atât de greoaie şi de limitate!

Apoi ne-am stabilizat orizontal şi instructorul mi-a dat semnalul (o bătaie scurtă pe umăr) să întind mâinile lateral, ca în poziţia bine-cunoscută „stil”. Presiunea dinamică a aerului era atât de mare încât aveam senzaţia că nu pot respira confortabil pe nas, deci am respirat pe gură. Mi se explicase că viteza de cădere verticală cu stabilizatorul (numit în engleză pilot parachute) deschis e de circa 200 km/h (56 m/s; cred că la BG-7 cu stabilizator era 65 m/s). Căderea asta „liberă” ar fi durat cam 30 s. Instructorul a deschis principala la vreo 1500 m (5000 picioare). Şocul deschiderii a fost neaşteptat de puternic şi în vreo trei trepte, ultima fiind cea mai bruscă. În acel moment senzația de greață s-a intensificat scurt. A urmat o coborâre lină de vreo 5 minute. În timpul ăsta am avut ocazia să pilotez puţin paraşuta iar instructorul a făcut câteva viraje strânse. Parașuta-aripă sportivă poate să coboare foarte repede sau foarte încet, asta știam deja; este surprinzător zgomotul pe care îl face prin frecarea cu aerul atunci când se deplasează cu viteză mare, în special în timpul virajelor. Aterizarea a fost lină, razant cu solul, cu picioarele lipite şi ridicate la 90 de grade (e standard aşa, rareori se face aterizarea în picioare, fiind în tandem). La sol, după lărgirea harnaşamentului, am putut în sfârşit să respir ca lumea!

Nu am avut niciunul dintre cele două sentimente surprinzătoare de la primul salt din armată: cel de „dilatare a timpului” (când primele câteva secunde par de vreo patru-cinci ori mai lungi) şi cel de „dedublare mintală” (când o parte a minţii numără secundele până la deschiderea manuală iar cealaltă parte observă detaşată ceea ce se întâmplă în jur).

Există un dispozitiv echivalent cu aparatul KAP-3 care arată ca un USB stick, măsoară înălţimea şi viteza paraşutistului şi se declanşează atunci când cobori prea repede la o înălţime prea mică.

Am văzut înainte de salt mai multe tipuri şi mărimi de paraşute sportive. Cel care te filmează în timpul saltului (opţional) are o paraşută foarte mică, ca un rucsac triunghiular aproape plat care conţine şi principala şi siguranţa, una peste alta. Pe de altă parte, paraşuta cu care sari cu instructorul e de trei-patru ori mai mare (împachetată) iar siguranţa e undeva dedesubtul principalei, cum stai in picioare vertical cu ele în spate. În funcţie de greutatea studentului instructorul poate alege o paraşută mai mare sau mai mică. Greutatea maximă admisă a studentului este de 105 kg (230 livre) dar în mod excepţional, am aflat, se acceptă până la 115 kg (253 livre). Principala este pliată foarte repede, în vreo 10-15 minute. Pliajul (în engleză packing) îl fac niște tineri, am văzut chiar un băiat de vreo 12-14 ani ocupându-se cu asta, care sunt plătiți 5 dolari pentru fiecare pliaj. În schimb, pliajul siguranţei urmează un protocol diferit, meticulos, care poate dura până la două ore şi e făcut numai de experţi.

În pozele ataşate se poate vedea un săculeţ negru dreptunghiular prins în faţă. El conţine vestele de salvare pentru student şi instructor. Era apă în apropiere şi vestele au fost obligatorii; mă întreb însă cât de utilă este poziţionarea lor, împachetate, în cazul în care ar trebui folosite.

Domnişoara din a doua fotografie este fiica mea care, cu această ocazie, şi-a făcut botezul aerului. Acum suntem doi paraşutişti în familie! :) În stânga în poză este instructorul ei, Vic, care lucrează la BlackBerry. În dreapta este instructorul meu, Gerry, care lucrează la DHL.

Toţi cei de la Mile High au o meserie principală, un day job, iar vara în weekend fac skydiving. Una dintre fetele de acolo, în vârstă de vreo 20 de ani, e coafeză şi arbitru de hochei la copii. Un tip e contractor militar, expert în paraşutări ghidate prin GPS. Ei vin acolo cu familiile, cu animalele de companie, cu prietenii. La sfârşitul zilei se deschide lada cu băuturi ţinute la gheaţă şi toată lumea este invitată; am băut şi eu o bere cu ei înainte de a pleca înapoi spre casă. Uneori îşi petrec noaptea acolo, fac camping la 300 m de drop zone. Este incredibil cât sunt de prietenoşi, de dispuşi să te accepte în comunitatea lor, să comunice cu tine, deşi abia făcuserăm cunoştinţă cu ei. În avion, înainte să sărim, l-am întrebat pe Gerry: „Care este diferenţa dintre skydiving şi paraşutism?” Mi-a răspuns: „Paraşutism este ceea ce fac trupele aeropurtate. Skydiving este ceea ce faci ca să te distrezi.” E punctul lui de vedere.

Am cunoscut cu ocazia asta şi doi paraşutişti militari canadieni. Unul era foarte tânăr, certificat recent la baza militară de la Trenton (locul de unde Canada trimite avioanele alea mari spre Orientul Mijlociu) iar celălalt era un veteran, fusese deja de două ori în zone de conflict din Balcani.