Amintiri cazone - Partea a 4-a, Primul marș

Chestia cu marșul a crescut progresiv până în dupăamiaza cand ne-au împârțit cutille soioase din hartie maro cu câte 10 cartușe de manevră, o conservă fara eticheta ce conținea probabil carne de vită, o jumătate de pâine mai mult neagră decât albă și cateva sute de grame de brânză sărată împachetată in hârtie din aia în care se împachetau hainele. Anița ne-a anunțat sec că de plecat se va pleca din alarmă și a sugerat că ar fi bine să ne întrerupem un pic programul monden și viața socială agitată în următoarele nopți. Ideea nespusă fiind ca cine e găsit lipsă cu prilejul alarmei o îmbulinează nasol de tot. Câțiva fuseseră deja mutați la infanterie în principal din motive medicale, respectiv cei ce n-au dorit sau n-au putut să sară, dar totuși....

Marea majoritate am rămas în acea seară cuminți și cu capul între urechi în dormitorul nostru. Singurul eveniment remarcabil al serii a fost că pe la 9 jumate - 10 a apărut maiorul Hodârnău beat franjuri, descheiat la veston și zvârlind furios cu sfinți și cruci in toate direcțiile. A grohăit nervos ceva de neînțeles în gușă și s-a aruncat în patul bietului Agop (care fusese mutat la infanterie pe motive de tahicardie înainte de anul nou) adormind de cum a atins perna. Alarma cu pricina s-a produs în aceeași noapte, probabil undeva pe la ora 1 sau așa ceva. Hodârnău n-a fost câtuși de puțin tulburat de bubuiturile în rastel sau de celelalte zgomote continuându-și sforăitul zgomotos. Ne-am luat calabalâcul și am ieșit în relativă liniște și ordine (oricum mult mai bine decât mă așteptam) pe la postul 4, pe la depozitul de muniții, spre Sărata Monteoru. După prima oră în mod surprinzător, încă nu căzuse nimeni răpus pe marginea drumului J. 

Mergeam în flanc cu Pisoi și Mareșalu’. Mareșalu’ puțea înfiorător a trăscău infect și îngăima ceva de genul că mai are o sută de metri și crapă. Pisoiul mormăia printre dinți (falset desigur, ca noi toți ceilalți de altfel)    „Alexander the Great” al lui Iron Maiden. Nici unul din ei nu se putuse reține în noaptea respectivă și fuseseră să se trotileze cu ceva tărie la celebra „Babă” din Simileasca care vindea tot soiul de contrafaceri la prețuri exorbitante – otravă la sticlă nu altceva. Eu și Pisoiul (mai puțin atins ca Mareșalu’) îl îndemnam prietenește pe Mareșal să o pună de o moarte eroică cu zvarcoleli și gâlgâieli patriotice, urmate de sfaturi pentru viitorime – că doar nu se face ca primul erou răpus al batalionului să cadă lat așa ca un sac de cartofi. Inițial răspundea cu ceva bolboroseli tulburi și furioase dar probabil că aerul tare al nopții de Februarie l-a ajutat să se trezească cu totul. A intrat în joc descriind cu voce tare și cu lux de amănunte modul în care revista MApN urma să prezinte in editorialul din luna următoare  izbânzile nepereche ale batalionului nostru sub luminata conducere a legendarului comandant de oști, maiorului Brânză, ce a urmat neabătut și întocmai indicațiile prețioase ale celui mai iubit fiu al poporului, tovarășul Nicoale Ceaușescu. De undeva din spate am auzit glasul lătrat al lui Brânză zbierănd „Cine are treabă cu maiorul Brânză?! Guuuurrrrrrra!!!!” Au urmat un hohote de râs, iar Brânză s-a făcut că plouă pentru că n-am mai auzit nimic.

Și uite așa plini de voie bună am ajuns la Sărata Monteoru unde urma să facem un popas de o țigară. Decizie nefericită desigur. Eram destul de zgomotoși în mers. Odata oprindu-ne au început vociferări, răgete, cântece de bețivi cu voci sparte, etc. APV-iștii fugeau ca șobolanii opăriți de la un capăt la altul al coloanei împrăștiată pe aproape un kilometru încercând fără succes să restabilească liniștea cu îndemnuri neconvingătoare de genul: „Bă asta-i stațiune de tratament, o să treziți bolnavii!”. Ceea ce ne întărâta desigur și mai abitir . În final cineva dintre ei avut totuși idea salvatoare de ne pune în mișcare. N-a fost ușor, dar ne-am înfundat pânâ la urma prin pădure. 

Era o panta bunicică. Aș zice un traseu montan mediu. In plus începuse să apară și zăpada. Mergeam prin noapte în șir indian prin pădure, fiecare din noi văzându-l doar pe cel din fața lui. Am ținut-o tot așa pană aproape s-a luminat de ziuă. Am ajuns într-un soi de luminiș mare  pe marginea unui pârâu. Am observant cu surprindere ca eram mai puțin de jumătate de batalion. „Pierderi mai crâncene ca la Mărășești, v-am spus eu!” a comentat hâtru D.Ș.. Anița a început sa blesteme îmbufnat printre dinți geniul militar al celor ce refuzaseră (maiorii Brânză și Bodor și desigur) cu îndârjire să ne permită să luăm niste stații radio (R1270? – alea pe care scria „Atenție, dușmanul ascultă!”) ce oricum rugineau cu anii prin magazii. În final tot el a sugerat să tragem niște focuri de armă în aer. Ideea a dat roade. De undeva din ceața am auzit niște focuri de armă răspunzându-le alor noastre. Noi trăsesem, să zicem 3 focuri și am auzit 4 – deci nu era ecoul. Am început să zbierăm în cor „Noi stăm pe loc, voi veniți spre sud pe firul apei!”. S-a auzit ceva ce a fost considerat drept confirmare așa că ne-am pus pe așteptat și ne-am așezat sa mâncăm micul dejun.

Având burta plina am început să mă plimb agale plictisit în sus și în jos pe firul apei. L-am văzut pe Brânză dispărând în ceața deasă, în pădure, lăsându-și ranița stingheră. Cred că eram lângă Cichi (de la plutonul 4) care mișuna și el pe acolo. Nu știu dacă mai schimbasem măcar vreo doua vorbe până atunci în toate lunile de armată, dar nici n-a fost necesar. Am avut amândoi aceași sclipire drăcească în ochi. Ne-am uitat împrejur. Doar siluete nedefinite în ceața. Cu rânjete diabolice am înșfăcat ranița lui Brânză i-am aruncat rapid mâncarea rămasă și ce o mai fi avut pe acolo în boscheți, burdușind-o cât sa-i dublăm sau triplăm greutatea cu pietre de râu ce se găseau din belșug prin preajma. După care am dispărut în cealaltă parte a dumbrăvii. În final a apărut și restul coloanei pierdute. Nimeni nu putea explica ce s-a întâmplat. Brânza revenit din boscheți lătrând scurt si răgușit reproș după reproș APV-iștilor ce avuseseră ghinionul să fie în coloana rătăcită.

Abia la câteva zile după încheierea marșului am înțeles ce se întâmplase. Explicația a venit de la mitraliorul nostru emerit G.G.V. Care din motive de nimeni înțelese se decisese să plece în marș cu ditai mitraliera de companie în loc de PM, ca toți ceilalți. Ne-a povestit (îl bușea și pe el râsul gândindu-se la propriul infantilism) că-i  trecuse prin cap idea genială că mitraliera e mai bine echilibrată și mai comodă ca PM-ul. Problemele au început să apară când cu panta. Omul și-a făcut socoteala că trebuie cumva să se piardă din coloană și apoi să se întoarcă pe șest la regiment, dându-se rătăcit. Ghinionul a făcut ca de fiecare dată când el se oprea, se oprea toată coloana în spatele lui. De fiecare dată când o lua aiurea la dreapta sau stânga cei din spatele său îl urmau. A făcut tot ce a putut ca să scape de ei, însă fără succes. Cand a văzut că se lumineaza de ziuă și a mai dat și de luminiș a luat-o cumva la fugă și până să se prindă ceilalți ca au pierdut jumate din batalion nimeni nu și-a mai dat seama că el era capul coloanei rătăcite.

În mila sa cea nemărginită, Brânză a decis să le mai acorde rătăciților 15 minute să-și tragă sufletul, anunțându-ne cu lătrături sacadate că până la înserat nu ne mai oprim nici măcar să adunăm rănitii și morții de pe marginea drumului. „V-am spus eu că e lată și așteptăm pierderi mai mari ca la Mărășești” chicoti D.Ș. din nou.

În fine ne-am pus din nou în mișcare pe drumuri abrupte. M-am ferit să mă apropii de Brânză și de ranița sa plină cu pietre, dar firește că până la urmă Aghiuță a fost mai tare ca mine și nu m-am putut reține. Atunci am înțeles cum devine treaba cu instinctul păcătos al criminalului care nu se poate abține să nu se întoarcă la locul faptei sau la victima sa. Încet, încet m-am apropiat ca din întâmplare de Brânză și i-am zis ceva de genul: „Toa'șu maior păi marșul ăsta e plictis curat. Nu băgăm o deplasare rapidă, ceva acolo, ca să ne mai dezmorțim?” [Pentru cei ce nu-și mai amintesc, deplasarea rapidă era 60% marș 40% alergare, adică 12 minute de marș alternate cu 8 minute alergare - se scotea astfel o medie vreo 10 - 12 km/h]. Brânză a bolborosit ceva de neînțeles. Îl spionam cu coada ochiului: Apele îi curgeau șiroaie de sub ușankă, ochii îi erau injectați de efort, dar piticul [Brânză avea sub 1,60 metri și probabil că nu cântărea mai mult de vreo 50 kg] continua să se optintească neabătut înainte. L-am lăsat în plata Domnului și m-am alăturat grupului mic de inițiați care știau că Brânză cară glia strămoșească în cârcă. „Crapă?” m-a întrebat cineva. Zic și eu așa pe un ton de expert: „O mai duce măcar 30 de minute până să cadă lat.” În realitate a mai dus-o mai bine de o oră și jumătate. Pe când tocmai voiam să mă apropii de el ca să-l mai zgândăr un pic cu deplasarea rapidă, spus celor din jur cu o voce stinsa: „Pauză de prânz”. După care s-a lăsat efectiv să se prăbușească pe spate.  Pauza cu pricina a pus practic cruce exercițiului de ambuscadă pe care trebuia să-l producem, dar care din cauza diferitelor întârzieri a fost anulat.

Cred că ne-am oprit pentru mai bine de o oră. Nu-mi dau seama când a descoperit Brânză pietrele din raniță, dar n-a suflat o vorbă. Nemaiavând nimic de mâncare, stătea și studia încrâncenat o hartă notându-și ceva într-un carnețel. În orice caz faptul că s-a abținut să facă un circ inutil și ridicol pe marginea pietrelor din raniță l-a ridicat în ochii noștrii din categoria imbecililor incurabili, căreia îi aparțineau dincolo de orice dubii maiorii Bodor și Scântei, comandanții celor două companii TR. Un alt erou al condiției fizice, căpitanul Feizula, maestrul de măcar 20-dan la nu știu cate arte mațiale orientale, dacă era să-l iei în serios, s-a târât până pe pe malul apei ca să-și spele un pic transpiratia abundentă și să se răcorească. Cei vreo maximum 25 de km făcuți până atunci îl terminaseră cu totul. În plus Feizula spre deosebire de toți ceilalți APV-iști, a plecat in marș cu mâinile în buzunare, punându-i pe cei din plutonul său (al 4-lea) să-i care mâncarea și sacul de dormit. 

Am continuat apoi marșul până aproape de înserat - adică nu foarte mult, căci era luna Februarie. Ne-am oprit pentru noapte pe un soi de platou. În pofida tuturor regulilor de camuflaj, s-au aprins mai multe focuri și ne-am aranjat cu toții culcușurile în zăpadă folosind foile de cort și sacii de dormit. S-au stabilit santinelele și plantoanele. Rândul meu era undeva spre dimineață. Îmi amintesc ca prin ceață că m-am trezit (încă pe jumătate adormit) pe întuneric auzind șușotelile lui King Kong și ale Mareșalului ce se străduiau fără succes să mă găsească în beznă ca să-mi preiau plantonul mormăind „Ursule, unde ești? Fire-ai al dreaqu'...”. Cam toți aveam șubele si ușăncile peste sacii de dormit așa încât șansa de a identifica pe cineva în întuneric erau 0. Cineva  enervat i-a amenințat pe cei doi că o să le înfigă capetele între propriile buci dacă nu le tac odată mestecătorile și să facă bine să-și caute și plimbe ursul prin pădure. Nu am simțit nici un avânt să mă trezesc cu totul și să ies din culcușul meu relativ călduț, era o noapte înghețată cu un cer de cristal și plin de stele, așa încât nu le-am mai tulburat căutarile chibzuind că daca Domnul vrea ca eu să fac planton în noaptea aia, îi va duce pe cei doi negreșit la culcușul meu. Se pare că voia Domnului a fost însă alta și am adormit la loc...

Dimineața surpriză! Apare un camion militar din care se pogoară aristrocratic maiorul Hodârnau, comandantul batalionului. Are niște marmite cu ceai cald care e binevenit în gerul dimineții. În plus este dispus sa-i ia cu el pe răniți. Cred ca se adună vreo 20 de „cadavre”, după cum îi alinta Hodârnău. Feizula e desigur în fruntea „cadavrelor”. G.G.V. scapă în sfârșit de mitraliera lui de companie care i-a rupt umerii, schimbând-o cu PM-ul unuia din morți. La fel se întâmplă cu tot ce înseamnă AG-uri și puști-mitraliere.

Drumul de întoarcere e fără peripeții. Pe la mijlocul drumului, lăsăm în urmă compania întâi care se târăște tot mai greu. Ajungem chiar destul de devreme înapoi la regiment. În total drumul dus-întors a totalizat vreo 70 de km. Sincer mă resimt. Și nu numai eu. Mă resimt și nu-mi place asta. De pe la 13-14 ani ieșeam pe munte pe trasee mai dificile și după o medie de până-n 40 de km/zi era OK. Probabil că ieșirea pe timp de iarna și echipamentul extrem de prost gândit al armatei sunt de vină. Ranițele militare model 1922 sunt mult mai incomode decat rucsacii de Prodcomplex cu rama de aluminiu ce, în pofida sărăciei și lipsurilor în care sezbătea țara, erau stanadardul oricarui român ce ieșea pe munte în anii '80. Interesant e faptul că ne-am intrat rapid în ritm și nici unul dintre marșurile ulterioare n-a mai prezentat nici o problemă de rezistență fizică. 

În orice caz odată ajunși în dormitor  ne schimbăm în training-uri sau panatloni scurți (în Buzău era o primăvară tinpurie) și mergem la cancelaria lui Hodârnău și Brânză vociferând  agresiv că tot marșul ăsta a fost o frecție (ceea ce desigur că e o minciună gogonată, toți ne plângeam de febră musculară și junghiuri). Îl văd pe Brânză zâmbind pentru prima și ultima oară. Hodârnău face mișto, Brânză tace și zâmbește în continuare, Anița apărut și el de undeva ne spune pe șleau că suntem fanfaroni și pleacă acasă. Îi zgândărim pe maiorii Brânză și Hodârnau insistând că cine e bărbat iese la un fotbal chiar acum. Hodârnău răspunde prompt si inspirat că bărbații s-or duce la fotbal, dar că el e un bărbat deștept, așa că se duce acasă unde are alte treburi mai interesante de făcut decât alergatul după o minge. 

Nu contează, noi ne ducem sfidarea până la capăt. Simțim instinctiv că trebuie să le arătăm că suntem mai tari ca ei și departe tare de a fi îngenunchiați. Ieșim în poligon și jucăm o miuță destul de leșinată, dar tot miuță se zice că e. Nu trece o jumătate de oră și dinspre GAZ apare jalnica coloană a companiei întâi plus o parte dintr-ai noștrii rămași în urmă. Figuri pierdute, oameni șchiopătând agale, scâncete. Maiorul Scântei șontâcăie în fruntea coloanei agățat cu ambele mâini de un toiag. Locotenentul Roșca, comandantul plutonului 2, o brută tâmpă cu figură lomborsiană, îl urmează încruntat pe Scântei mugind din când în când la soldații cu figuri peirdute ce abia se mai târăsc în urma lor. 

Scântei se oprește în toiag așa ca un cioban legănându-și capul și schelălăie rânjind la noi cu vocea sa inimitabilă că „V-ați întors cu trenul și acum o faceți pe zmeii, Halț!” Nu știu exact ce înseamnă „halț” dar e un cuvânt pe care Scântei îl folosește tot timpul în cele mai diferite împrejurări. „Nu ne-am întors cu trenul, ci cu Brânză - per pedes, apostolorum” îi răspunde cineva. „Nu Brânză bă, ci toa'șu maior Brânză! 'Re-ți ai dreaqu' de bagabonți!” Roșca mugește si el ceva din care înțelegem doar înjurăturile. „Lăsați vraja! Cine-i bărbat vine cu noi pe teren acum! Cine-i cârpă merge la nani!”, vociferăm cei mai mulți dintre noi. Scântei scuipa cu scârbă, înjură ceva ce se pierde în mugetele furioase ale lui Roșca și repune tristul cortegiu al companiei sale în mișcare... 

Numai bine,

LMH

Amintiri Cazone - Partea a 3-a, Înaintea primului marș

Început de Ianuarie 1989. Un tren înghesuit se opintește pe Valea Prahovei. Mirosuri ciudate de transpirație amestecate cu dampful  înțepător de urina de la toaleta infectă  a vagonului și aroma aspră a țigărilor Carpați  sau Bucegi (acestea din urmă alintate „Moartea pe schiuri” din cauză că pe pachet  e pictat un schior) de pe culoar.  În Ploiești-Vest aglomerație infernală, frig, mizerie, agitație, soldați, țărani cu papornițe, mahalagii panicați... Ce mai încolo, încoace? Toată fauna specifică Epocii de Aur. Mă urc cumva în troleul ticsit și obosit ce merge în Ploiești Sud.  Ajung în sfârșit în trenul personal de Buzău.  Ăsta e și mai mizerabil ca primul, dar nu mai contează. Măcar nu e aglomerat. Mă arunc pe una din banchetele de mușama sfâșiate cu buretele ieșind prin toate tăieturile. Adorm ca un buștean. În cele 10 zile de concediu nu cred că a dormit cât de cât omenește mai mult de doua nopți (Nu că mi-aș fi dorit să-mi risipesc scurta vacanță dormind J).  Cineva tot în uniforma de aviație ca și mine mă trezește și-mi spune sec „Buzău”. Cobor chiaun din tren și ajung cumva la regiment.

Jumătate din pluton e deja acolo. Povești agitate, veselie pahare și sticle ciocnite. Mormăi și eu ceva acolo, pun mâncarea și băutura aduse de acasă în lada mitralierei de companie (unde o puseseră și ceilalți).  Mă arunc în pat și adorm fără să mai aud nimic. Cred ca dorm vreo 10-11 ore, ca nimica. Dimineața, obișnuiții pumni în rastel, care bubuie ca o tobă. La asta răspundem cu înjurături porcoase, dar ăluia nu-i mai pasă. Pe cand să ajungem la turația de regim cu înjurăturile, deja bubuie rastelul băieților din dormitorul vecin, cel al plutonului 6. Mă spăl pe dinți amorțit și-mi revin abia la cantina unde din nou, răcnete, urlete, înjurături, tăvi și tacâmuri trântite + mirosul acela inconfundabil al ceaiului cazon. Gata m-am trezit cu totul. La masă cineva îmi spune: „Am scăpat de dobitocul de Feizula. Va fi înlocuit de căpitanul Anița. Ăștia de la Batalionul 2 râdeau ieri de dădeau pe spate când au auzit. Cică tipul e o bestie”. Mormăi fără chef: „Să-l ia dracu’ și pe ăsta. Până la urmă crezi că poate fi la fel de tâmpit ca si Roșca de la plutonul 2?” „O să vedem...” îmi spune camaradul oftând cu o mină filosofică...

Ne adunăm pe platou în careu. Apare și căpitanul Costel Anița,  zis „Suspantă”. E destul de  înalt și foarte slab. Atipic pentru un parașutist. Ne spune pe un ton sec că-l va înlocui pe locotenentul Popescu pâna-l repară ăia. Pe Popescu, evident. Ne inspectează armamentul și echipamentul. Firește că totul e într-o stare de la mediocru în jos. Face câteva poante reușite. Și spontane, perfect adaptate momentului. Râdem pe bune. Cu poftă. Și noi și el. Sunt deja pe jumătate „vândut”. Nu mai văzusem în tot regimentul nici un alt APV-ist cu un simț atât de dezvoltat al humorului. Chiar dacă omul e într-adevar o fiară, așa cum se spune, e mai bine așa decât un dobitoc plictisitor și agasant.

Apare coloneul Săulescu, comandantul regimentului. Obișnuieste să ne spună în fiecare dimineață cu o voce monotonă si impersonală, ca un prezentator de buletin de știri tot soiul de chestii plicticoase: ba nu’ș ce aplicație pe la Regimentul  56 (Caracal?) sau nu’ș ce consfăturie pe la comandamentul aviației…  Se îndreaptă ca de obicei ușor cocârjat spre centrul platoului. Dar nu apucă să spună nimic. În spatele lui la câțiva metri s-a așezat  un câine vagabond, care începe să latre sfâșietor la cer. Moment de stupoare. Săulescu nu se poate concentra. Un țuțăr de la statul major încearcă fără succes să alunge potaia, care se dă câțiva metri la o parte și continua să latre din nou a mort cu botul spre cer. Anița scoate un răcnet inuman (are o voce stridentă și destul de înaltă) de se cutremură pereții: „Baaaannnnzzaaaiiiiiii!!!!!!” Potaia derutată dispare panicată cu coada între picioare printre sălile de pliaj, înspre poligon.  Anița comentează sec,cu o voce didactică și neutra, dar suficient de tare, ceva de genul : ”Inițiativa, spontaneitatea și acțiunea viguroasă prin surprindere sunt esențiale pentru obținerea succesului pe câmpul de luptă”. Toți cei din jur izbucnesc în râs. Săulescu schițează și el un zâmbet șters și își continua apoi impasibil poezia obșnuită.  După asta o luăm gospodărește la fugă pe bucla mijlocie. Anița aleargă neașteptat de bine pentru constituția sa fizică, aproape astenică.

Nu mai rețin  ce a urmat în primele zile. În orice caz omul  este cât se poate de corect, are humor și gustă humorul bun chiar dacă îl biciuie pe el. Nu se amestecă sau ignoră pur și simplu chestiile domestice și evită micile sau marile  răutăti gratuite atât de dragi purtătorilor de uniformă. Începem să-l placem tot mai mult.  Îi place foarte mult milităria, însă asta în sensul bun al cuvântului. Nu e deloc genul care să-ți explice asa ca Trăznea al lui Ion Creangă, pasul de gâscă sau distanța exactă a cucului de la beretă deasupra ochiului stâng, sau mai șiu eu ce alte stupizenii similare. În schimb face tot ceea ce nu fac ceilalți APV-iști. Adică își face meseria cu multă pasiune. Nu am avut niciodată mare înțelegere pentru militărie, dar am o mare stimă pentru oamenii ce au o pasiune, oricare ar fi aceea.  Sper că Anița a apucat să facă o frumoasă carieră militară. O merita cu prisosință.  El era unul dintre acei militari (nu foarte mulți din păcate) care te făceau să crezi că nu e totul pierdut pentru armata română.

Învățăm să citim o hartă tactică, să folosim busola militară, să măsurăm distanțele în teren si elevațiile (am făcut o serie de exercitii  de orientare și navigație pe teren, ce vor avea rezultate surpinzătoare mai încolo – într-unul din episoadele viitoare ), să găsim nordul după soare și ceas, să găsim nordul după lună și ceas (a copiat pentru fiecare din noi tabelele aferente diferitelor faze ale lunii), să folosim punctele de triangulație, câteva rudimente de astronomie. Facem aplicații tactice pe hartă. Îmi amintesc  și  acum hărtile de exercițiu care prezentau zone din Turcia cu denumiri românesti - de exemplu Izmir/Efes apărea ca și Constanța, Bodrum ca și  Ploiesti, etc [Cine spera atunci că în mai puțin de 10 ani urma sa începem să ne facem vacanțele la Kușadasi, la o aruncatura de baț de locurile exotice de pe acele harti?]. Face rost chiar și de niște scalex-uri primitive ca să măsuram traseele pe harti [Mai bine de 12 ani mai târziu mi-am luat un scalex profesionist. Nu-mi folosește practic la nimic în epoca internetului și a GPS-ului , dar era așa o chestie de „îl vreau”. N-am rezistat ispitei când l-am văzut în magazin]. Învățăm tehnici de baza de supraviețuire și prim ajutor. Facem exercitii de sertizare a capselor detonante .  Învățăm cum să calcuăm cantitatea de explozibil necesară distrugerii diferitelor obiective (poduri, viaducte, șine de cale ferată) și cum trebuie alcătuită/dimensionată rețeaua de detonare. Ne învață să folosim tabelele de artilerie pentru AG-9 și pentru aruncătorul de 82 mm. Ieșim în poligon după lăsarea nopții si ne arată cum să folosim aparatul de vedere pe timp de noapte cu amplificare a luminii reziduale [Ca și în cazul scalex-ului microbul plantat cu mai bine de 15 ani înainte m-a făcut să-mi iau unul destul de performant, care de asemenea nu-mi folosește la nimic]. Aduce la un moment dat într-una din sălile de pliaj un lansator de rachete telegidate Fagot (9K-111). Ne explică în detaliu cum funcționează, cum se amplasează. Aceeași chestie și cu racheta antiaeriana CA94 (versiunea românească a rachetei rusești Strela). Și multe multe altele. După cum am mai spus, Anița mustea de humor și presăra toate astea cu anecdote spumoase ( mai mult sau mai puțin apocrife – nu pretindea că erau adevărate ), care ajutau la captarea și menținerea interesului nostru.

Ne povestește pe îndelete despre invazia sovietică in Afgnanistan (partea cu atacul inițial al parașutiștilor asupra aeroportului din Kabul), despre războiul din Falklands/Malvine, despre războailele arabo-israeliene. Mai încolo după 1990 am verificat ce-mi mai aminteam din toate astea și nu cred că am găsit nimic ne-adeaărat, Astea erau chestii pe care le putea probabil face orice commandant de pluton sau companie, dar evident că ceilalți erau cel mai adesea pasionați de răgete în poligon și de pași de gâscă, sau nesfârșite povești inepte și searbede despre cum se cos nasturii de la veston ca să nu ți-i poate smulge nu știu ce plutonier feroce de la școala militara de infanterie …

În plus mai are o calitate esențială. Când nu știe ceva nu se aberează și nu se dedă la fanfaronadă. Recunoaște că nu știe sau că nu se pricepe și gata. Îmi amintesc în acest sens o întâmplare de prin primele săptămâni de armată. Ne aflam în poligon și spre stupefacția generală trece peste noi la 300-400 de metri  altitudine un MiG-15 cu doua rezervoare suplimentare pe aripi.  Toți eram blocați pentru că nimeni nu-și imagina că antichitatea aia mai poate fi în serviciu (mai încolo am văzut la Bobocu, mai multe MiG-uri 15 în stare de zbor) . Locotenentul Leu (comandantul plutonului 6), altfel băiat valabil și foarte simpatic, văzand reacția noastră, a sărit imediat să ne explice că avionul ce trecuse era nu’ș ce bombardier sofisticat. Ca să o facă și mai gogonată a burtit și ceva nume exotic al avionului. Ne-a bușit râsul. Cineva i-a cu spus condescență că ăla era un avion de vânătoare de pe la începutul anilor ’50 și nicidecum un bombardier ultrasecret și ultramodern.  Mă rog Leu n-a insistat și a admis cu juma’ de gură că poate s-a înșelat, dar i-a rămas tinicheaua în coadă...

Oricum dintr-una în alta ne-am apropiat de primul marș. Care marș era anticipat mai ales de camarazii meridionali (așa mai impresionabili și emotivi de felul lor) cu fatalism, panică, și cu o teamă de-a dreptul superstițioasă de parcă plecam tocmai la Polul Nord.  D.Ș., partenerul meu de pliere a parașutei, exasperat la un moment dat de toate tânguileile și schelălăielile astea, explica pe un ton savant cum că din supraviețuitorii marșului abia dacă se va mai putea încropi un pluton, ceva, acolo, celorlați urmând să le albească ciolanele pe câmpul de onoare așa cum s-a întâmplat de altfel și cu contingentele precedente. Credeți sau nu dar s-au găsit suficenți fazani care să pună botul...

Închei pe moment aici. E deja o oră târzie a serii. Voi continua în zilele următoare cu epopeea primul marș.

Numai bine,

LMH