După vreo doi ani de întrerupere, aflat în Italia
cu treburi, mi-am învins lenea congenitală și continui cu amintirile cazone. Am
văzut deja pe aici cam tot ce merita văzut și chiar și ceea ce nu merita văzut și de
acum țin AMR-ul celor câteva zile până la întoarcerea acasă, unde mă așteaptă
tax day pe 15 aprilie...
După ce maiorul
Scântei ne lăsă în plata Domnului in Crâng și plecă spre casă, ne continuarăm
și noi drumul spre poarta cazărmii. Era probabil 2 sau 3 dimineața. Spre
surprinderea mea Hodârnau și Brânză erau încă pe baricade. Buluceală mare la
ușa cancelariei lor. Popescu se străduiește să-și pastreze poza marțială.
Hodârnău șade pe scaun cu cascheta pe ceafă, cravata lărgită, fumează detașat
și se hlizește zgomotos. Brânză în picioare, ca scos din cutie, se uită
hipnotizat la tuburile corodate de proiectile AA aduse din poligonul de la
Ulmeni. Popescu debitează prăpastii în limba de lemn a armatei descriind acțiunea
noastră cât mai in amănunt. Cei doi maiori dau din cap afirmativ și încurajator. La un moment dat Brânză îl întrerupe abrupt și-i
spune: „Popescule vreau un raport scris și complet până azi la ora 12.” „Am
înțeles toaș’u maior. Plec
chiar acum să-l întocmesc.” răspunse Popescu dintr-o suflare. „A, nu! Tu pleci
acasă și numești pe cineva din pluton să-l alcătuiască.” replică Hodârnău
rânjind. Popescu se uită în jur ușor dezorientat și-l indică pe V. din
Nehoiașu, apoi pe D.Ș. și pe mine (care alcătuiseram crochiurile). Hodârnău
începe să râdă și-i spune că-i trebuie un raport de misiune și nu Enciclopedia
Academiei R.S.R, dar rămâne totuși ca noi trei să-l ticluim.
Între timp se
întoarce la Hotelul Paie și compania I-a de la viaduct, unde ne așteptase cîteva
ore bune în zadar. Sunt enervați și înjură zgomotos. Câțiva urcă până sus și
încearcă să afle pe unde ne-am strecurat. Evident că noi stăm ferm pe baricade
cu povestea lui Popescu (cu elementele de cercetare înaintate ale plutonului,
care bla, bla, bla...) și râdem zgomots de ei spunîndu-le că au orbul găinilor
și că până la urmă am fost generoși că nu le-am furat și bilgherii din picioare
la cât de tolomaci sunt. Evident că asta-i enervează și mai tare iar
vociferările de ambele părți se întețesc. Sunt convins că bănuiesc o
potlogărie, dar nu cred că reușesc să-și imagineze detaliile, iar noi ne ținem
tare și-i dăm înainte cu iscusința noastră nemaipomenită.
Dimineața ne-au
lăsat să dormim una sau două ore în plus. Nu ne-au scos nici măcar la raportul
de regimentului. Așa că ne-am pus pe clocit raportul. Nu mai rețin cum am
escamotat ora petrecută în carciuma din Stâlpu, însă suntem foarte atenți ca și
desfășurătorul în timp să fie făra fisură. În fapt aproapte tot plutonul
contribuie la lucrătură, cu idei mai mult sau mai puțin valabile, ceea ce face
ca raportul să fie cu adevarat o „operă colectivă a maselor”, in spiritul
epocii, așa cum constată cineva în hohotele generale de râs. Cu unele chestii
chiar se sare peste gard. V. din Nehoiașu bagă de exemplu detalii absurde:
Înainte de a ajunge în poligon am trecut pe lânga o stână. Insistă să precizeze
în raport că stâna avea 253 de oi si 3 ciobani (firește că nu mai rețin numărul
burtit atunci). Eu și alți câțiva ne opunem, pe motiv că asta e prea groasă:
Cât de tâmpit trebuie să fie cineva ca să-și imagineze că pierduți în noapte și
în ploaie în căutare de tuburi de artilerie, nu aveam altă treabă mai bună de
făcut decât să numărăm oi și ciobani?! Însă „colectivul” decide că e o chestie
haioasă și ca atare trebuie păstrată. Am mai înflorit pe ici și colo
crochiurile să aiba un aspect cât mai comercial, iar la ora 11,30 raportul era
predat lui Brânză. Din motive pe care nu le cunosc Popescu nu a apărut deloc în
dormitorul în care ne dezlănțuiam talentele operativ-tactice. Presupun că l-au
reținut la comandament tocmai ca să nu poată vedea raportul înaintea lui Brânză
& Hodârnău și să elimine indiciile ce ar fi dat în gât vreo găinărie...
Dupăamiază au
adunat întregul batalion T.R. într-una din sălile de pliaj unde Brânza a citit
extaziat, cu lătrături sacadate, întregul raport. A insistat pe nivelul
amănunțit al detaliilor. Pe precizia crochiurilor (evident că dupa ajustarile
postfactum nici GPS-ul n-ar fi scos coordante atat de precise, dar nu s-a
prins), a documentării traseului de fapt versus cel planificat, iar în
încheiere a insistat că a fost profund impresionat de acuratețea detaliilor,
care pe timp de război fac diferența dintre succes și moarte. A dat ca un
exemplu remarcabil faptul că nu am ezitat să cercetăm stâna ne-marcată pe
hărțile militare ale R.S.R. ca să ne asigurăm ca inamicul nu pândește printre
oi ca să dea mai apoi o lovitură mortală plutonului 5. Moment în care cineva a
constat cu voce joasă că excesul de lătrat și militărie l-au lăsat pe Brânză cu
sechele grave și creierașii franjuri. În încheiere l-a felicitat pe Popescu și
i-a spus că e mândru de el. Iar Hodârnau a precizat că de la 1 iulie, odată ce
noi eram liberați, Popescu urma să preia comanda uneia din grupele de
cercetare-diversiune ale regimentului. Popescu care până la încheiere a stat
crispat, s-a destins dintr-o dată și l-am văzut afișând un rânjet fericit de la
o ureche la alta. La întoarcerea în dormitor ne-a invitat la el acasa peste
vreo doua zile ca să sărbătorim reușita isprăvii strategice.
Nu știu dacă a făcut-o
intenționat sau nu, dar în seara în care viitorul cercetaș ne invitase la el,
OSR era locotentul Roșca de la plutonul 2 (un lătrău isteric, care era supărat
pe viață în general și pe soldați in mod special) iar la continuitate era
căpitanul Cupăr (nu știu sigur cum i se ortografiază numele, dar presupun că nu
„Cooper”), proaspăt absolvent al Academiei Militare. Acesta din urmă nu pierdea
nici o ocazie să spună ca dacă ar fi el în locul maiorului Hodârnău la comanda
batalionului T.R., batalionul ar zbârnâi și că noi ne-am dori moartea. În
pofida acestor inconveniente cel puțin jumătate de pluton am plecat acasă la
Popescu. Am mers ghidonați de unul din buzoieni pe tot soiul de străduțe
înguste până am nimerit în fața curții cu pricina. Popescu si fratele sau au
tras o masa de lemn și niste bănci lungi ca-n berăriile tradiționale cehești in
mijlocul curții lor fără iarbă. Tatăl lui nu mai prididea să aducă vin cu
gălețile și babic (un soi de cârnat uscat si picant de prin partea locului –
foarte bun de altfel). Cred că i-am lăsat cu totul pe uscat. Eu adusesem un
litru de țuică fiartă de două ori, care trebuie să fi avut minimum 60°, așa încât nu trecuse cu mult de miezul nopții când am
ajuns cu toții beți franjuri – de pe urma găleților de vin bun, de țuică din
Muntenia (fiartă o singura dată) și a celei din Transilvania (fiartă de două
ori).
Nu mai rețin dacă am plecat
de bună voie s-au alungați, în orice caz ne-am despărțit în termeni cât se
poate de cordiali, felicitându-l cu efuziune pe tatăl locotentului Popescu și
asigurându-l că fiul său va ajunge măcar general de aviație (chiar daca
absolvise școala de infanterie). Străzile erau pustii și noi răgeam tot soiul
de cântece dezlânate care orice bețivi ce se respectă. La un moment dat, am
auzit din urmă un țipăt disperat „Hadidasu’! Hadidasu’!” Un camarad zăcea în mijlocul drumului căutând ceva la
picioare. „Ce ai mă?! De ce chirăi?!” „Mi-am pierdut hadidasu’! Nu pot să merg desculț” zise acesta cu onestitatea miorlăit-tristă
a omului beat-criță în timp ce-și căuta șireturile inexistente (fiind încălțat
cu bilgheri fără șireturi). „Hai mă lasă prostiile că ești încălțat. Mișcă
odată, că ne prinde dimineața pe aici.”. Omul a încercat să se ridice fără prea
mare entuziasm, după care a căzut lat pierzandu-și cunoștința. Cineva a zis
speriat: „Să vezi că a mierlit-o!” Pisoi, unul din buzoieni, spune: „Hai sa
mergem pănă acasă la mine, ca să vedem dacă mai sulfă sau nu.” La halul de
beție în care eram, soluția era genială. Așa că peste vreo un sfert de oră,
undeva sigur după ora doi dimineața, mai bine de o duzină de soldați îmbrăcați
civil și beți-morți intram în apartamentul Pisoiului care ne prezentă formal
mamei și surorii sale, buimace de somn amândouă, ca pe colegii săi pe care s-a
gândit ca n-ar fi rău să ne prezinte, dacă tot ne aflam în trecere prin
cartierul lui. „Și în plus, îi spuse
Pisoiul mamei sale, îl avem pe ăsta care nu știm dacă e viu sau mort”. La care
mama sa aproape să leșine îl trage disperată pe „mort” in sufragerie pe o
canapea, unde s-a constat cu ușurare ca mortul era cât se poate de viu, dar nu
întru-totul lucid.
Eforturile de resuscitare n-au fost în zadar. „Mortul” a
început să clipeasca din ochișori ca un godac după ce a fost scuturat, pălmuit,
bătut pe spate, stropit cu apă rece, frecat cu spirt pe frunte și mai ales după
ce în prealabl vărsase mai multe bucăți de babic nemestecate în ligheanul de
lânga canapea. Nu reușea totuși să-și amintească că servește patria sub drapelul
Regimentului 60 și era foarte îngrijorat că dacă întârzie dimineața la examenul de Bacalaureat (o simplă formalitate în
vremea Epocii de Aur) va pierde șansa de a da la facultate și apoi o sa faca
armata la un an și șase luni la diribau…
