Amintiri Cazone - Partea a 3-a, Înaintea primului marș

Început de Ianuarie 1989. Un tren înghesuit se opintește pe Valea Prahovei. Mirosuri ciudate de transpirație amestecate cu dampful  înțepător de urina de la toaleta infectă  a vagonului și aroma aspră a țigărilor Carpați  sau Bucegi (acestea din urmă alintate „Moartea pe schiuri” din cauză că pe pachet  e pictat un schior) de pe culoar.  În Ploiești-Vest aglomerație infernală, frig, mizerie, agitație, soldați, țărani cu papornițe, mahalagii panicați... Ce mai încolo, încoace? Toată fauna specifică Epocii de Aur. Mă urc cumva în troleul ticsit și obosit ce merge în Ploiești Sud.  Ajung în sfârșit în trenul personal de Buzău.  Ăsta e și mai mizerabil ca primul, dar nu mai contează. Măcar nu e aglomerat. Mă arunc pe una din banchetele de mușama sfâșiate cu buretele ieșind prin toate tăieturile. Adorm ca un buștean. În cele 10 zile de concediu nu cred că a dormit cât de cât omenește mai mult de doua nopți (Nu că mi-aș fi dorit să-mi risipesc scurta vacanță dormind J).  Cineva tot în uniforma de aviație ca și mine mă trezește și-mi spune sec „Buzău”. Cobor chiaun din tren și ajung cumva la regiment.

Jumătate din pluton e deja acolo. Povești agitate, veselie pahare și sticle ciocnite. Mormăi și eu ceva acolo, pun mâncarea și băutura aduse de acasă în lada mitralierei de companie (unde o puseseră și ceilalți).  Mă arunc în pat și adorm fără să mai aud nimic. Cred ca dorm vreo 10-11 ore, ca nimica. Dimineața, obișnuiții pumni în rastel, care bubuie ca o tobă. La asta răspundem cu înjurături porcoase, dar ăluia nu-i mai pasă. Pe cand să ajungem la turația de regim cu înjurăturile, deja bubuie rastelul băieților din dormitorul vecin, cel al plutonului 6. Mă spăl pe dinți amorțit și-mi revin abia la cantina unde din nou, răcnete, urlete, înjurături, tăvi și tacâmuri trântite + mirosul acela inconfundabil al ceaiului cazon. Gata m-am trezit cu totul. La masă cineva îmi spune: „Am scăpat de dobitocul de Feizula. Va fi înlocuit de căpitanul Anița. Ăștia de la Batalionul 2 râdeau ieri de dădeau pe spate când au auzit. Cică tipul e o bestie”. Mormăi fără chef: „Să-l ia dracu’ și pe ăsta. Până la urmă crezi că poate fi la fel de tâmpit ca si Roșca de la plutonul 2?” „O să vedem...” îmi spune camaradul oftând cu o mină filosofică...

Ne adunăm pe platou în careu. Apare și căpitanul Costel Anița,  zis „Suspantă”. E destul de  înalt și foarte slab. Atipic pentru un parașutist. Ne spune pe un ton sec că-l va înlocui pe locotenentul Popescu pâna-l repară ăia. Pe Popescu, evident. Ne inspectează armamentul și echipamentul. Firește că totul e într-o stare de la mediocru în jos. Face câteva poante reușite. Și spontane, perfect adaptate momentului. Râdem pe bune. Cu poftă. Și noi și el. Sunt deja pe jumătate „vândut”. Nu mai văzusem în tot regimentul nici un alt APV-ist cu un simț atât de dezvoltat al humorului. Chiar dacă omul e într-adevar o fiară, așa cum se spune, e mai bine așa decât un dobitoc plictisitor și agasant.

Apare coloneul Săulescu, comandantul regimentului. Obișnuieste să ne spună în fiecare dimineață cu o voce monotonă si impersonală, ca un prezentator de buletin de știri tot soiul de chestii plicticoase: ba nu’ș ce aplicație pe la Regimentul  56 (Caracal?) sau nu’ș ce consfăturie pe la comandamentul aviației…  Se îndreaptă ca de obicei ușor cocârjat spre centrul platoului. Dar nu apucă să spună nimic. În spatele lui la câțiva metri s-a așezat  un câine vagabond, care începe să latre sfâșietor la cer. Moment de stupoare. Săulescu nu se poate concentra. Un țuțăr de la statul major încearcă fără succes să alunge potaia, care se dă câțiva metri la o parte și continua să latre din nou a mort cu botul spre cer. Anița scoate un răcnet inuman (are o voce stridentă și destul de înaltă) de se cutremură pereții: „Baaaannnnzzaaaiiiiiii!!!!!!” Potaia derutată dispare panicată cu coada între picioare printre sălile de pliaj, înspre poligon.  Anița comentează sec,cu o voce didactică și neutra, dar suficient de tare, ceva de genul : ”Inițiativa, spontaneitatea și acțiunea viguroasă prin surprindere sunt esențiale pentru obținerea succesului pe câmpul de luptă”. Toți cei din jur izbucnesc în râs. Săulescu schițează și el un zâmbet șters și își continua apoi impasibil poezia obșnuită.  După asta o luăm gospodărește la fugă pe bucla mijlocie. Anița aleargă neașteptat de bine pentru constituția sa fizică, aproape astenică.

Nu mai rețin  ce a urmat în primele zile. În orice caz omul  este cât se poate de corect, are humor și gustă humorul bun chiar dacă îl biciuie pe el. Nu se amestecă sau ignoră pur și simplu chestiile domestice și evită micile sau marile  răutăti gratuite atât de dragi purtătorilor de uniformă. Începem să-l placem tot mai mult.  Îi place foarte mult milităria, însă asta în sensul bun al cuvântului. Nu e deloc genul care să-ți explice asa ca Trăznea al lui Ion Creangă, pasul de gâscă sau distanța exactă a cucului de la beretă deasupra ochiului stâng, sau mai șiu eu ce alte stupizenii similare. În schimb face tot ceea ce nu fac ceilalți APV-iști. Adică își face meseria cu multă pasiune. Nu am avut niciodată mare înțelegere pentru militărie, dar am o mare stimă pentru oamenii ce au o pasiune, oricare ar fi aceea.  Sper că Anița a apucat să facă o frumoasă carieră militară. O merita cu prisosință.  El era unul dintre acei militari (nu foarte mulți din păcate) care te făceau să crezi că nu e totul pierdut pentru armata română.

Învățăm să citim o hartă tactică, să folosim busola militară, să măsurăm distanțele în teren si elevațiile (am făcut o serie de exercitii  de orientare și navigație pe teren, ce vor avea rezultate surpinzătoare mai încolo – într-unul din episoadele viitoare ), să găsim nordul după soare și ceas, să găsim nordul după lună și ceas (a copiat pentru fiecare din noi tabelele aferente diferitelor faze ale lunii), să folosim punctele de triangulație, câteva rudimente de astronomie. Facem aplicații tactice pe hartă. Îmi amintesc  și  acum hărtile de exercițiu care prezentau zone din Turcia cu denumiri românesti - de exemplu Izmir/Efes apărea ca și Constanța, Bodrum ca și  Ploiesti, etc [Cine spera atunci că în mai puțin de 10 ani urma sa începem să ne facem vacanțele la Kușadasi, la o aruncatura de baț de locurile exotice de pe acele harti?]. Face rost chiar și de niște scalex-uri primitive ca să măsuram traseele pe harti [Mai bine de 12 ani mai târziu mi-am luat un scalex profesionist. Nu-mi folosește practic la nimic în epoca internetului și a GPS-ului , dar era așa o chestie de „îl vreau”. N-am rezistat ispitei când l-am văzut în magazin]. Învățăm tehnici de baza de supraviețuire și prim ajutor. Facem exercitii de sertizare a capselor detonante .  Învățăm cum să calcuăm cantitatea de explozibil necesară distrugerii diferitelor obiective (poduri, viaducte, șine de cale ferată) și cum trebuie alcătuită/dimensionată rețeaua de detonare. Ne învață să folosim tabelele de artilerie pentru AG-9 și pentru aruncătorul de 82 mm. Ieșim în poligon după lăsarea nopții si ne arată cum să folosim aparatul de vedere pe timp de noapte cu amplificare a luminii reziduale [Ca și în cazul scalex-ului microbul plantat cu mai bine de 15 ani înainte m-a făcut să-mi iau unul destul de performant, care de asemenea nu-mi folosește la nimic]. Aduce la un moment dat într-una din sălile de pliaj un lansator de rachete telegidate Fagot (9K-111). Ne explică în detaliu cum funcționează, cum se amplasează. Aceeași chestie și cu racheta antiaeriana CA94 (versiunea românească a rachetei rusești Strela). Și multe multe altele. După cum am mai spus, Anița mustea de humor și presăra toate astea cu anecdote spumoase ( mai mult sau mai puțin apocrife – nu pretindea că erau adevărate ), care ajutau la captarea și menținerea interesului nostru.

Ne povestește pe îndelete despre invazia sovietică in Afgnanistan (partea cu atacul inițial al parașutiștilor asupra aeroportului din Kabul), despre războiul din Falklands/Malvine, despre războailele arabo-israeliene. Mai încolo după 1990 am verificat ce-mi mai aminteam din toate astea și nu cred că am găsit nimic ne-adeaărat, Astea erau chestii pe care le putea probabil face orice commandant de pluton sau companie, dar evident că ceilalți erau cel mai adesea pasionați de răgete în poligon și de pași de gâscă, sau nesfârșite povești inepte și searbede despre cum se cos nasturii de la veston ca să nu ți-i poate smulge nu știu ce plutonier feroce de la școala militara de infanterie …

În plus mai are o calitate esențială. Când nu știe ceva nu se aberează și nu se dedă la fanfaronadă. Recunoaște că nu știe sau că nu se pricepe și gata. Îmi amintesc în acest sens o întâmplare de prin primele săptămâni de armată. Ne aflam în poligon și spre stupefacția generală trece peste noi la 300-400 de metri  altitudine un MiG-15 cu doua rezervoare suplimentare pe aripi.  Toți eram blocați pentru că nimeni nu-și imagina că antichitatea aia mai poate fi în serviciu (mai încolo am văzut la Bobocu, mai multe MiG-uri 15 în stare de zbor) . Locotenentul Leu (comandantul plutonului 6), altfel băiat valabil și foarte simpatic, văzand reacția noastră, a sărit imediat să ne explice că avionul ce trecuse era nu’ș ce bombardier sofisticat. Ca să o facă și mai gogonată a burtit și ceva nume exotic al avionului. Ne-a bușit râsul. Cineva i-a cu spus condescență că ăla era un avion de vânătoare de pe la începutul anilor ’50 și nicidecum un bombardier ultrasecret și ultramodern.  Mă rog Leu n-a insistat și a admis cu juma’ de gură că poate s-a înșelat, dar i-a rămas tinicheaua în coadă...

Oricum dintr-una în alta ne-am apropiat de primul marș. Care marș era anticipat mai ales de camarazii meridionali (așa mai impresionabili și emotivi de felul lor) cu fatalism, panică, și cu o teamă de-a dreptul superstițioasă de parcă plecam tocmai la Polul Nord.  D.Ș., partenerul meu de pliere a parașutei, exasperat la un moment dat de toate tânguileile și schelălăielile astea, explica pe un ton savant cum că din supraviețuitorii marșului abia dacă se va mai putea încropi un pluton, ceva, acolo, celorlați urmând să le albească ciolanele pe câmpul de onoare așa cum s-a întâmplat de altfel și cu contingentele precedente. Credeți sau nu dar s-au găsit suficenți fazani care să pună botul...

Închei pe moment aici. E deja o oră târzie a serii. Voi continua în zilele următoare cu epopeea primul marș.

Numai bine,

LMH

Amintiri cazone – Partea a 2-a – Iarna 1988, Îmblânzirea scorpiei

În cele mai bine de două luni trecute de la încorporare trecusem printr-o serie de transformări care în final s-au dovedit pozitive. Mai ales după primele două salturi plutonul căpătase de bine de rău o oarecare coeziune, fapt ce ne-a împins pe un curs de coliziune cu locotenentul Popescu – proaspăt absolvent de școală militară și dornic să se afirme ca un mare conducător de oști în fruntea plutonului 5. Conflictul a tot escaladat prin diferite șicane pe care ni le-am făcut reciproc până la momentul exploziei.

Nu mai rețin exact ce mărunțis provocase ruptura, dar oricum într-o dupăamiază mohorâtă de la sfârșitul toamnei lui ’88 ața s-a rupt. Popescu a apărut pe la ora 4 sau 5 în dormitorul nostru și ne-a scos în poligon să ne frece. Începutul a fost cu niște ture de poligon la care am reacționat destul de pașnic – adică chiar alergam ceva fără a ne strofoca însă.  Apoi omul a trecut la explozie atomică la dreapta, aviație inamică la stânga, atac cu gaze – ”E interzis de Convenția de la Geneva din 1925 toa’șu locotenent” zice unul, în timp ce toți stăteam tăvăliți pe burtă după ultimul atac aerian și ne hlizeam. „Bă tu faci mișto de mine?!” ricană enervat Popescu. „Nu, toa’șu locotenent, dar ar fi mai bine să vă aruncați pe burtă lângă noi, că aviația inamică face cel puțin două treceri și rămânem dreacu’ fără comandă de nu mai nimerim Hotelu’ Paie” zice altul. „Drrrreeeeepți!!!” Zbieră Popescu de astă dată cu adevărat furios. Mă rog, noi ne ridicăm așa mai agale, ca oștenii cei osteniți de atâtea lupte. Popescu zbiară imediat: „Cullllcaaaat!!!”. Îmi arunc arma pe pământ cu silă, ca și cei din jur,  și mă tăvălesc pe jos. Zic: „Hai dom’le că ne văd americanii din navetă (Navetele spațiale tocmai își reluaseră zborurile spațiale la doi ani dupa dezastrul lui Challenger) și râd de noi până crapă” Popescu vine glonț spre gupul în care eram eu și începe să zbiere furios ceva incoerent legat de tribunalul militar pentru sabotaj, distrugerea armamentului și a efectelor militare.

Continuăm să ne hlizim, apoi ne ridicăm agale. Popescu ordonă să ne punem măștile și să o luăm la galop în jurul poligonului. Nu știu cine, zice plictisit și scârbit în dialect (semn de adâncă lehamite): „No, apoi mai dă-l în pielea mea pe locotinentu’ lu’ pește, că-mi arată nădragii ca la porc de la tot glodul ăsta! Ș-apoi  dară nu m-o făcut mama cu negrii! Hai bă să merem în Crâng să linjem o bere până s-o obloji ăsta, că-i tăhui la cap.” Ceea ce și facem. O luăm voinicește spre cârciuma din Crâng. Ajungem acolo și stoarcem câte o bere din aia proastă (pe atunci) de Buzău să ne calmăm (unde sunteți voi Silva și Bucegi, berile cele adevărate de Reghin?!). Puținii clienți ne privesc așa destul de ciudat. Avem bilgherii murdari, armele la noi, pete de noroi pe uniforme în funcție de locurile pe unde ne prinseseră pe fiecare expoziile atomice și atacurile aeriene. Oricum nu stăm mult. Suntem cred, numai vreo 10-11 din tot plutonul.  Ne întoacem agale și fără prea mult chef în poligon.

Acolo Popescu șade în fund pe biută cu capul în mâini și cascheta aruncată pe jos lânga porthart. Câțiva camarazi din pluton stau în jurul lui și fumează în tăcere Ne apindem și noi țigarile. Popescu mormăie ceva cu: „…tu-i mama ei de viață, că nu-s în stare să comand un pluton!”. Cineva, plin de compasiune și înțelegere, îi oferă o țigară lui Popescu, care nu fumează decât foarte, foarte rar. Popescu o ia. Cineva i-o aprinde și apoi începe o discuție dezlânată și incoerentă în care noi ne plângem de el și el de noi. Chestia se încheie în coadă de pește. La un moment dat Popescu zice: „Hai mă să ne întoarcem la hotel că ne pierdem vremea. Faceți vă rog și voi ceva să arătați a formație militară.” Ne conformăm. Din acest moment înțelegerea nescrisă între plutonașul 5 și locotenetul Popescu e pecetluită. Ea va fi respectată de ambele părți, cu sfințenie, până la momentul liberării: Noi ne vom strădui să nu fim mai răi ca restul batalionului, în public (ceea ce ne-a reușit mult peste așteptări), iar el va înceta să o mai facă pe mare comandant de oști când suntem doar între noi (ceea ce i-a reușit cu tact mult peste speranțele noastre).

Nici nu trecură două zile și era cât pe ce să punem la încercare înțelegerea. Locotenentul Popescu era OSR în seara aceea. Evident ca juma’ de pluton ieșisem (fără acte, desigur) cu diverse treburi prin Buzău. Întorcandu-mă seara târziu împreună cu camarazii D.C. si D.B. pe la postul 2, cel din poligon, suntem întâmpinați de un răcnet disperat: ”Staaaaiiii!!! Staaaaiii!!! Staaaiii că trag, să moară mama!” Ne oprim înjurând dar ne ridicăm totuși regulametar lăbile spre cerul nopții. Ceva nu e în regulă. În gardă ar fi trebuit să fie veteranii de la plutonul 4 al Batalionului 2, perete în perete cu noi, cu care ne înțelegem foarte bine. [Doamne ce i-am mai speriat pe ăștia! Ne băteam cu perne și la un moment dat King Kong, un dejean cât o gorilă (de unde și porecla), a zburat prin peretele din panouri de plastic tocmai în rastelul băieților de la Batalionul 2, care auzind bubuitura se panicaseră crezând că a explodat ceva și se aruncaseră pe sub paturi. Mă rog, am stat seara aia la o țuică adevărată de fo’ 80° și o bârfă cu ei până noaptea târziu, ajungând apoi buni amici pentru tot restul armatei – peretele l-au reparat ei, cu toată amabilitatea, de nici nu se mai cunoștea] Ăsta care zbiară ca dementul în post trebuie să fie de la Batalionul 1, ceva s-o fi schimbat, așa că o să ajungem la zdup, circ, etc. Oricum Popescu fiind OSR ar trebui să înece circul. În timp ce bombănim astea între noi, observăm cu stupoare că silueta santinelei se îndepărteaza alergând în ceața serii spre poligon unde încep să se deslușească câteva siluete cu mâinile ridicate. Abia atunci realizăm că disperatul era de fapt cu spatele la noi și îi somase pe alții care intrau prin partea cealaltă a poligonului. Deci ne vedem de treabă și ne întoarcem la Hotelul Paie pentru binemeritata odihnă… Pactul cu Popescu n-a mai fost pus la încercare. Nu în seara asta. Dar mai e timp gârlă. Mai sunt aproape 7 luni de armată.

Dar cum nici un miracol nu ține la nesfârsit, locotenentul Popescu are nefericita inspirație de a-și luxa glezna rău de tot undeva pe la începutul lui Decembrie la un meci de fotbal. Este scos pentru câteva luni de la comanda plutonului pentru că abia mai poate umbla. Unul dintre ofițeri văzându-l șontâcăind remarcă: „Popescule, ce roată pătrată ai!”, la care Popescu mestecă o înjurătură printre dinți și șontâcăie mai departe… Atmosfera e cenușie. Toată munca îndârjită și  migăloasă pe care o depusesem pentru îmblânzirea Popescului se vădea a fi în zadar. Căpitanul Feizula Ferhat, comandantul plutonului 4, un turc cam fanfaron și a cărui istețime nu dădea în mod cert pe dinafară, asigură, mândru de încrederea acordată, și țeapăn de parcă ar fi avut o scândură în fund, interimatul și comandă până la sfârșitul anului pentru ambele plutoane 4 și 5  cu importanța și morga cu care și-o fi comandat mareșalul Jukov Frontul 1 Bielorus la asediul Berlinului JJJ.

Feizula era doar un fanfaron care ne plictisea cu bancuri fără poantă, cu poveștile lui stupide și fără haz despre școala militară de infanterie de la Sibiu, precum și cu absurditățile evidente legate de nemaipomenitele sale abilităti în toate artele marțiale chineze și japoneze. Ca să nu mai vorbim desigur și de condiția fizică de excepție cu care se lăuda. Dar cel puțin nu ne durea capul de altceva. Se abera atât de mult încât nu-i mai rămânea timp de nimic altceva. Sigur că atunci când remarca că suntem plictisiți sau că-l igonrăm de-a dreptul, avea și el momentele sale de iritare în care zbiera: „Da’ ce mă? Adică eu strig aici singur ca Moise în pustie?” La care noi râdeam amabil și cam atât. Ideea e că până la urmă viața era cel puțin suportabilă.

Iar de aici începe straniul joc al sorții. Sâmbătă, ultima săptămână înainte de concediu. Duminică e ziua mea. Ai mei mă sună la comandament și mă întreabă daca vin acasă a doua zi. Le răspund sec că nu, nu vin. E prea puțin timp. Am dreptul la o permisie de 24 de ore, până acasă fac minimum 10 ore pe tren. E o prostie. E o iarnă aspră. Să umblu timp de 10 ore cu un tren înghețat și în beznă doar ca să stau acasă două ore și apoi să mă întorc înapoi în aceleași condiții e absurd și inuman. Le cer și lor să stea acasă și să nu vină la mine. O să ne vedem săptămâna viitoare. Feizula e în birou și-mi face cu ochiul. Mă întreabă: „Ce faci? E ziua ta și îți bagi picioarele în permisie?”. Îi răspund „Probabil că da, dar mă mai gândesc totuși”. Salut și plec.

Îmi socotesc opțiunile: Pot să merg la unchiul Vali la București. E băiat bun dar e colonel în statul major al aviației militare. E înebunit că nici unul din fii săi nu a fost interesat de supersonice. Știe că eu am vreo 100 de ore pe planor și o să mă frece la cap toată ziua să renunt la Politehnică și să mă mut la școala militară de aviație de la Bobocu. Nu-mi trebuie școală militară nici din greșeală. Prefer să zbor în contiuare cu planorul în aviația sportivă. Aviația militară ajunsese oricum într-o situație disperată la sfârșitul anilor '80. Un prieten de familie era mare pilot militar pe IAR 93 la Craiova. Până în August 1988 el avea 3,5 ore de zbor(!?) pe reactor ca pilot profesionist în acel an, pe când eu ca pilot sportiv, elev în clasa a XII-a după bacalaureat, admitere în facultate și vacanță la mare aveam deja, cred, vreo 30 de ore de zbor în 1988 până la momentul încorporării. Apoi o să-i pună pe fiii lui (unul la arhitectură și doi politehniști) în situații penibile pentru că nu au vrut să piloteze niciodată nici o aeronavă și că nici măcar armata la parașutiști ca mine n-au făcut-o. Exclus, aia nu e aniversare. Se va încheia cu un balamuc.

A doua variantă e Beatrice, o fostă colegă de liceu cu care avusesem o scurtă idillă în vacanța de iarnă a clasei a XII-a și care era în 1988 studenta în anul I la ASE la București. Exclus din nou. E mult prea  frumoasă și mult prea inteligentă, e imposibil deci să fie singură. Ce fac? Mă duc și o caut din cămin în cămin  (nu știam unde stă) doar pe motiv că acum un an am avut o scurtă aventură în vacanța de la ski și când o găsesc îi spun tipului din patul ei: „Aibi milă de soldățelul cel stătut de mai bine de o lună și găsește-ți și tu altceva de făcut noaptea asta”. E absurd și ridicol. Așa ceva nu se face.

În mod normal plănuisem să ies cu băieții pe șest la o cârciumă din Buzău și să ne bem mințile. Acum nu mai mergea. Feizula știe că e ziua mea și va intra rapid la idei dacă nu mă vede. Trebuie să-i cer blestemata aia de învoire. A doua zi, Dumnică, el e de serviciu. Mă întorc în biroul lui a doua zi și-i spun că nu-mi trebuie cele 24 de ore dar că totuși aș dori să ies în oraș pentru câteva ore. Feizula îmi răspunde pe tonul mieros al orientalilor că el ar vrea dar că a dat deja învoirea mea altcuiva încă de Sâmbătă, că-i pare rău, că minimum de efective, că regulamente, că bla,bla,bla… 

Mă duc în uscător să-mi fac un Ness și să bag o țigară în mine. Acolo Lalu' și Pensionaru’ își freacă tacticos Ness-urile [artă dispărută odata cu împușcarea lui nea Nicu, după ce și Ness-ul și-a pierdut statutul de valută forte în România]. Le povestesc pe scurt încurcătura mea. Pensionaru’ care e în plutonul 4 la Feizula de la bun început, îmi spune râzând: „Ca tot ardeleanul, ești mai greu de cap. Turcul a băgat de fapt un apropos pentru un peșcheș”. „Tu vorbești serios?”, îl întreb? „Evident!” îmi răspunde el. „OK!” zic eu și-mi încolțește în gând planul rapid de țăpuire al turcului.

Cutia metalică de Ness Amigo a lui  Lalu' era deja goală. I-o cer, o curăț bine pe dinafară, o umplu cu zahăr, presez capacul de pare sigilată și plec din nou în biroul turcului. Țin cutia de Ness în mâna stângă și o bat ușor pe pantaloni. Îi spun ceremonios: „Tovarășe căpitan, înțeleg restricțiile, dar mi-ați face totuși o favoare imensă dacă mi-ați acorda câteva ore de învoire azi.” Feizula rânjește urduros pe sub mustața groasă și zice: „Ei bine dacă e o chestie chiar așa de gravă, hai treacă de la mine. Sunt băiat bun, N-o să mă trimită la curtea mațială din asta, dar să știi că nici simplu nu e.” Mințea desigur. Batalionul T.R. din care făceam parte nu era operațional, deci nu exista un minim de efective obligatoriu in unitate. În acest timp îmi completa deja carnetul de învoire, iar eu lăsasem cutia de Ness umplută cu zahăr pe masă. I-am mulțumit, l-am salutat și am ieșit.

La Miorița în dupăamiaza aia eram jumate de pluton (M-au ruinat canaliile! Au băut ca gâștele și au înfulecat ca africanii JJJ) și râdeam ca smintiții. Băieții îmi spuneau că după ce face Feizula diabet de la cafeaua mea o să ajung negreșit la batalionul disciplinar. N-am ajuns la disciplinar. Sper că nici Feizula n-a făcut diabet, Feizula s-a limitat să mă anunțe Luni, printre altele, că voi face planton 2 (ăsta era cel mai prost, practic nu dormeai mai nimic toată noaptea) tot restul săptămânii și că are de gând să facă controale inopinate noaptea în dormitoare. Habar nu am dacă le-a făcut. Eu am dormit oricum bine merçi în patul meu, așa cum am făcut-o în timpul tuturor plantoanelor din armată, cu excepția primului din prima săptămânâ de după încorporare.

Ultima lovituă a turcului a fost însă la plecarea în concediu, Sâmbăta următoare. Erau două trenuri de dupăamiază spre Transilvania, unul care ajungea pe la vreo 5 dupăamiaza în Ploiești Vest și mergea prin Brașov și Sighișoara (ăsta era cel mai bun pentru noi toți) și un altul care ajungea acolo pe la 8 seara și mergea prin secuime. Cu al doilea făceam cu totul vreo 6 ore în plus și și legătura în Ploiești era foarte strânsă. În mod normal noi transilvănenii ne primeam primii carnetele de permisie ca să prindem primul tren. În acest caz însă eu am fost ultimul om din companie care și-a primit carnetul de învoire. Evident că am pierdut primul tren.

În Ploiești am plătit cu ultimii bani (mi-am păstrat doar 10 lei pentru naș) un taxi [în vremea Împușcatului era un noroc fenomenal să prinzi un taxi, erau foarte puține] și am ajuns în Ploiești Vest la timp cât să sar din mers în vagonul trenului ce mergea prin secuime. Era seara de 24 Decembrie 1988, Ajunul Crăciunului. Trenul aproape gol, înghețat și în beznă. Cum închid ușa vagonului o voce familiară îmi spune râzând: „Vai în ce hal ai ajuns! Te-au făcut milițian! Nici 10 mări nu te mai spală de jena asta…” Zic în timp ce o sărutam pe obraji: „A, nu! N-am decăzut chiar în halul ăstă. Sunt la aviație. De acolo e uniforma albastră. Uite gâsca decapitată de pe epoleți (semnul de armă a parașutiștilor era un vultur cu o parașută în loc de cap)”. Era Beatrice cea roșcată de la ASE, care venea și ea acasă în vacanță de la București cu același tren...Parfumul suav și discret al gâtului ei îmi sucea mințile și-mi sfârteca nările. Și alte organe. Zic: „Beti, știi am vrut să trec pe la tine de ziua mea, săptămana trecută, dar m-am gândit că te inoportunez și am renunțat”. „Idiotule! Trebuia sa vii. Pe cine să încurci?! Ai ceva planuri de vacanță sau vii cu mine la ski la Lunca Bradului, după Crăciun?” Îmi spuse, după ce mă mușcă de ureche.  Mi-am zis în gând „Doamne, îți multumesc că ești atât de milostiv chiar și cu imbecilii de teapa mea…”. Iar apoi cu voce tare „Firește ca vin”. Apoi am avut un ușor moment de ezitare  căci ultimul duș îl făcusem Duminica trecută [vă mai amintiți dușurile odată pe săptămână?!] dar până la urmă „la guerre comme à la guerre”. Așa că am blocat ușa compartimentului și am trăit cea mai memorabilă noapte de Ajun a primilor mei 19 ani de viață într-un tren sordid, înghețat și întunecat ce se târa anevoie prin viscol. 

Numai bine,

LMH

Prin Mila Domnului și Vointa Națională J,

Sergent Parașutist în Retragere J

P.S. Voi continua. Cred că mai sunt multe de povestit,

Amintiri cazone - Partea 1 - 15 Noimebrie 1988, Primul salt

Mi-am făcut serviciul militar la Regimentul 60 Buzău (UM01847) între Septembrie 1988 și Iunie 1989, aparținând ultimei generații de TR-iști care au prins 9 luni de armată. Acum aproape un an am descoperit accidental  site-ul La Trenajor.   Într-un avânt de entuziasm (ce nu mă caracterizează) îi scriam Doctorului că probabil am ceva poze din armată. Pozele le aveam, numai că ele erau în țară. Fiind o creatură așa mai leneșă de felul meu am tot amânat pe „mâine” să-i scriu Doctorului că voi reveni mai încolo cu pozele, pentru că nu le am la mine. În apărarea mea trebuie să precizez că am făcut eforturi pentru a le recupera din țară. Culmea e că le-am și primit și nu cred să lipseasca vreo-una. Firește că de la o zi la alta am tot revenit „mâine” cu postarea pozelor pe site și uite așa am ajuns tocmai în Ianuarie 2012...

Am scanat abia azi dimineața cele 20 de poze. M-am ferit să fac orice fel de corecturi pe ele, cu excepția celor făcute automat de scanner, chiar dacă așa cum veți vedea mai jos cei câțiva ani de ședere în pod nu prea le-au priit. Eu zic că ele totuși sunt de o claritate acceptabilă. În sfarșit, pâna la urma iată că am făcut-o. Deci hai să o luăm la vale, pas cu pas:

Începutul armatei n-a fost chiar așa de rău. O buna parte din camarazii din companie proveneau ca și mine din diverse aerocluburi fapt ce a făcut să ne împrietenim foarte ușor – căci aveam o chestie foarte importantă în comun. Cu exceptia camaradului BD, de la mine din pluton, care facuse 4 ani de parașutism înainte de armată (și avea mai multe salturi la activ decat marea majoritate a APV-iștilor din batalion (!)) eram cu totii planoriști. La asociația sportivă comandată de lt. col. Gogan aveam de asemenea vreo 3-4 amici de la aeroclubul meu, astfel încât în a treia seară de armată eram deja la cârciuma din Crâng, pentru ceea ce în imperialism se numește „team building”...

Oricum atmosfera de la regimentul 60 era mult mai relaxată decat poveștile de groază pe care urma să le aflu mai târziu de la prietenii mei care prinseseră una din cele doua mari unități dedicate TR-iștilor Epocii de Aur: Lipova sau Bacău (Bachau – in jargonul epocii). Spre deosebire de ei, noi am scăpat în mare de agricultură (ei au făcut-o cu lunile) și până la urmă toată chestia asta cu armata părea să fie o treabă relativ domestică. 

Firește că era totuși armată și nu tabără de vacanță. Nu vă gândiți imediat la prostii  J. Cei doi comandanți ai companiilor 1 și 2, maiorii Scântei și Bodor erau niște idioți fără pereche, dar care s-au vădit oarecum inofensivi pâna la urmă. Mi-l amintesc și azi pe Bodor cum încerca să ne impresioneze în primele zile zbierând pe platou cu ochii ieșiti din cap și impraștiind salivă ca un varan: „Sunteți niște netoți buni de nimic care purtați pe sub uniforma statului tircouri cu lozinci imperialiste!. Mda! O să scot eu untul din voi mă! Mda!”. În adaos la ăștia doi, șeful de stat major al batalionului, maiorul Brânză, pe lângă prostia comparabilă  cu a celor doi (Brânza fiind totuși cu o cracă peste cei doi imbecili), mai era și de o ticăloșie și parșivenie  temeinice.

În prima săptămană de armată a apărut pe scenă o figură pitorească: maiorul Romică Hodârnău, ce comanda batalionul nostru. Fiind probabil ușor abțiguit (mai încolo am avut ocazia să-l vedem beat clampă - nu că noi am fi fost mult mai breji, dar totuși...), a petrecut o seara la noi în dormitor povestind câte în lună și stele la modul cât se poate de amical. Ca tot omul ușor cherchelit era foarte volubil și s-a apucat să promită de toate pentru toți că doar nu-l durea gura. Dimpotrivă. De exemplu îmi amintesc cum ne spunea: „Măi băieți, să nu săriți mă gardul ca berbecii. Vrei să-ți schimbi și tu sângele, să te tăvălești un pic cu fata ta, te înțeleg măi fecior. Oameni suntem. Ai răbdare pănâ ajung eu OSR sau la continuitate, vino, spune-mi și te rezolv.” Culmea e că in săptamânile viitoare s-a găsit unul destul de zevzec să-l ia în serios. S-a dus la el să se ceara la „schimbatul sângelui” drept care nea Romică l-a băgat la arest pe motiv că-i prea idiot ca să ajungă vreodata un bun parașutist militar, adăugând: „Măi dobitocule, unitatea asta are câte 6 metri de gard în stânga și dreapta porții și tu în loc să-l ocolești vii la mine?!?! Ce vrei mă?! Să te duc eu de mânuță în jurul gardului?! Păi tu când o să dai ochii cu inamicu’ ce o să faci bă?! Îi ceri frumos voie să-i să-i iei gâtu'?! Marș la zdup secatură!”

Dincolo de detaliie pitorești, primele săptămâni au fost totuși destul de agitate. Am făcut prima tragere în preziua jurământului militar. Am început să alergăm pe bucla mare sau pe cea mică, după cum ne era norocul, în fiecare dimineață încă din prima săptamână. Am început de asemenea antrenamentul de parașutare. Adică în primul rând plierea BG-7M și BG-3M. Prima din ele necesita doi oameni (ne pliam parașutele reciproc) și vreo 40-50 de minute, în timp ce BG-3M mergea semnificativ mai rapid și dacă imi amintesc bine o pliam singur. Apoi salturile de la scara progresivă și salturile de la trenajor, unde unii au descoperit cu stupoare ce înseamnă frica de înalțime mică. Îmi amintesc de cel puțin doi camarazi care au refuzat să sară din trenajor cu toate că săriseră mai înainte din avion. Pentru a putea zbura pe planor în simplă comandă trebuia să faci cel puțin două salturi din avion cu parașuta sportivă AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi). Însă aerocluburile civile nu aveau trenajor ci doar scara progresivă, după care erai numai bun de parașutare.  

Oricum toate erau așa cumva făra tragere de inimă pentru că se știa din moși strămoși că vom sări doar in prmăvară. Nici un alt contingent încorporat în toamnă nu sărise până în primăvară, cu toate că în mod oficial parașutiștii trebuiau să fie gata pentru primul salt la 45 de zile de la încorporare.  Asta însemna ca o frecăm toată toamna și după aia o luăm de la capăt in primăvara. S-a considerat o preformanță ieșită din comun faptul că am făcut zborurile de aclimatizare în toamnă, însă asta nu ne-a ridicat prea mult moralul. Apoi în mod stupefiant pe 14 Noiembrie 1988 ne-am apucat să ne pliem parașutele pentru a merge la salt a doua zi, dacă vremea era bună.

Plutonul 5 înaintea primului salt pe 15 Noiembrie  1988

Reversul imaginii de mai sus, cu semnăturile camarazilor

Îmi aimintesc și azi ziua splendidă și însorită de 15 Noiembrie, cu totul și cu totul nefirească pentru o zi de toamnă. Chiar și după ce am ajuns pe aerodrom încă tot mai aveam îndoieli. Ne amuzam spunând că în mod cert nu puteam să facem primul salt de ziua Brașovului (era prima aniversare a revoltei  muncitorilor de la Brașov împotriva lui Ceaușescu din 15 Noiembrie 1987), că politrucul regimentului se va prinde până la urmă  și că  ne vom întoarce înapoi la regiment cu coada între picioare. Am continuat să am îndoieli chiar și cât au sărit APV-iștii. M-am convins că „gata, se întâmplă” abia după ce ni s-a ordonat să ne echipăm, ne-am tras în poza, și apoi țuști am urcat în grămadă organizată în elicopter. Dintr-un motiv pe care nu mi-l mai amintesc AN-2-urile, din care se sărea în mod normal, erau oprite de la zbor așa încât am sărit din elicopterele Mi-8.

Îmbarcarea în elicopterul Mi-8, tot pe 15 Noiembrie 1988

Totul a decurs perfect. Singurul incident pe jumătate haios (cu condiția să nu fi fost în pielea împricinatului), pe jumătate îngrijorător a fost cel al unui camarad de la plutonul 4 care a uitat să mai treacă chingile din spate-jos ale parașutei prin ocheții corespunzători ai hamului parașutei așa încăt a coborât cei 1000 de metri călărind pe propriile testicule. Sper că n-a avut urmări J. Oricum când a ajuns jos se tăvălea de durere în timp ce un altul de la el din pluton îl bătea în tălpi, ca să-l mai liniștească.  În ce mă privește, experiența a fost splendidă. Aveam oarecare trac, deoarece mai sărisem cu 2 ani inainte cu AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) la aeroclub înainte de a ieși la simplă comandă pe planorul IS-28B2. AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) era o parașută sigură (se deschidea automat imediat ce ieșeai din avion) dar destul de mică. Era foarte puțin stabilă și te balansai ca șoarecul în batistă (după cum se exprimase foarte plastic un instructor). În ambele salturi cu AV-28 (corectură în urma comentariului lui Adi) mă balansasem cumplit și de fiecare dată am aterizat lateral, dar nu mi-am rupt nimic, m-am ales doar cu niște julituri. A doua oară a fost cel mai aspru pentru că am aterizat (AV-urile erau practic imposibil de pilotat) pe serele ce inconjurau în mod inspirat doua laturi din cele 4 ale aeroclubului.

În sfârșit, saltul cu BG-ul a fost ceva cu totul și cu totul diferit. Parașuta avea o suprafață de 104 m² (corectură în urma comentariului lui Adi), avea 3 fante mari care îți permiteau sa o pilotezi în limite rezonabile și era foarte stabilă. Imi amintesc că am savurat pe deplin experiența coborârii line și netulburate într-o spelndidă zi însorită și fara pic de pâclă de vedeai până la Carpați ca-n palmă. Aterizarea a fost lină, ca și cum ai cădea in puf. Ce mai? boierie curată! Singura chestie neplăcută a fost că am aterizat destul de departe de țintă – mă roteam ca să admir peisajul, nu ca să pilotez parașuta spre punctul de adunare. De aici și bucuria de a căra (odată ajuns cu picioarele pe pămant, la propriu) cele aproape 30 de kg ale ambelor parașute inclusiv prin doua canale de irigații și pe lângă camaradul de la plutonul 4 aspru lovit in vintre și adânc îndurerat, cale de vreo un kilometru...

15 Noiemebrie 1988 - 3 dintre ai noștrii 

15 Noiemebrie 1988 - aceeși 3 dar mai aproape de sol

15 Noiemebrie 1988 - Prima aterizare. În mod cert nu sunt eu. Eu am aterizat foarte departe de  punctul de adunare unde era tipul cu aparatul foto.

Ziua a fost una lungă dar eram cu toții foarte entuziasmați si de-a dreptul excitați (m-am tot gândit că o sa vă hliziți, dar pâna la urmă ăsta e termenul corect). A fost pur și simplu o explozie de bucurie când locotenentul Popescu (comandantul plutonului 5, din care făceam parte) ne-a anunțat că a doua zi urma saltul numărul 2 . Am ajuns aproape pe înserate la regiment. Au pus niște camioane pe marginea platoului și ne-am apucat să ne pliem parașutele la luminile farurilor în timp ce trupeții de la celelalte doua batalioane treceau spre masă făcând bășcalie pe seama noastră. Cred că am terminat totul pe la 8 jumate, 9 seara, cantina rămânând deschisă în mod excepțional pentru noi. E adevărat că nici mare lucru nu mai rămăsese...

16 Noiemebrie 1988 - Al doilea salt. De data asta un elicopter mai bătrâior, în acord cu vremea cenușie... Colonelul Șablienko e cu fața, maiorul Brânză, căpitanii Feizula, și  Avram sunt cu spatele. 

A doua zi vremea nu a mai fost așa de frumoasă, am aterizat ceva mai aspru din cauza vântului ce se întețise, dar vraja nu se rupt. Oricum au urmat multe alte chestii, sper eu, intersante pe care voi încerca să le povestesc în articolele următoare. Sper ca să mi se alăture și alti camarazi. Contignetul nostru, cel puțin a fost blagoslovit cu o multitudine de aventuri hazoase care e păcat să fie uitate.

Postez totuși toate imaginile pe care le am în această primă postare. Poveștile vor veni mai încolo...

Numai bine,

LMH

Prin Mila Domnului și Vointa Națională J,

Sergent Parașutist în Retragere J

Iată și restul pozelor:

Martie 1989 - Activitate cultural-educativă. Adică o modalitate de a se asigura  că nu am șters-o în oraș.Doar Z. și cu mine, ce mai tragem de funie

Aprilie 1989 - Bobocu, ultimul salt. De astă dată din AN-26

Aprilie 1989 - Bobocu, ultimul salt. De astă dată din AN-26

Aprilie 1989 - Bobocu, ultimul salt.De astă dată din AN-26. Pe primul rand, de la stânga la dreapta, A.C., Mareșalu, Pisoi, eu, L.S., LH și Lalu. Însă treaba nu era chiar așa de simplă. Celui mai iubit fiu al poporului, tovarășului Nicole Ceaușescu, tocmai i se năzărise să facă o vizită de lucru cu elicopterul în județul Constanța. Cât timp elicopterul său se afla în aer, nici ciorile nu avea voie să zboare pe cerul albastru și senin al patriei noastre socialiste, așa incât plutoanele 5 și 6 au așteptat cam o oră complet echipate, pline de entuziasm și avânt revoluționar (după cum se observa în poză) reluarea activităților de pregătire politică și de luptă....

Aprilie 1989 - Crâng, Program intens de instrucție. 

Aprilie 1989 - Crâng, Program intens de instrucție. Voi reveni...

Mai 1989 - Putonașul 5 în timpul mașului cu cotele. Voi reveni...

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă. În picioare de la stânga la dreapta: Mareșalu, L.H., eu (cu berea si tigara in aceeași mână), L.S. și V.P. În spatele nostru (tot de la stînga la drepta) D. V. , Gâscanul, si Berilă (Berilă fusese în lotul de juniori la parașutiști înainte de armată - avea spre 60-70 de salturi, dacă nu mă înșel). Pe rândul de jos tot de la stanga la dreapta: V. din Nehoiașu, King Kong, Lalu (cu PM-ul spre cameră) Mateo, langa el, Trilie, in spatele lui Trilie, Mateo si V.D.

Aprilie 1989 - Crâng, Program intens de instrucție. Voi reveni...

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu. Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu. Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu. Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa într-un popas pentru refacerea capacității de luptă  în timpul marșului la mânastirea Ciolanu  . Voi reveni 

Mai 1989 - Plutonașul 5 în toată splendoarea sa odată ajuns la obiectiv - Mânastirea Ciolanu. Voi reveni 

Fuior cu răsucire

Cine isi mai aminteste metodele de remediere a incidentelor de parasutare si poate spune ce ar fi trebuit sa faca individul in situatia asta.

Manualul de supraviețuire al trupelor SAS

Am obținut recent „Manualul de supraviețuire al trupelor SAS” (SAS Survival Handbook), carte scrisă de un membru al SAS care apare în cartea pe care am menționat-o anterior. Pe măsură ce o citesc am sa scriu aici ce mi se pare mai interesant.

Biuta, poligonul și bucla de largare

Lângă Crâng, doar în trecere, din mașină, de pe șoseaua de centură, sâmbătă 20 august 2011...



Pentru ca am rămas dator de mai demult, iată o buclă de largare a voalurii principale a parașutei BG-7 pe am reușit să o obțin după toți acești ani prin amabilitatea lui G. I., căruia îi mulțumesc încă o dată.

Azi mi-am comandat pe Amazon „Gâștele sălbatice”, film pe care l-am văzut pentru prima dată într-o duminică după-amiază la batalionul de cercetare în profunzime, cum se numeau pe atunci...

Din ultima călătorie în România — spre surpriza mea, mai nou în parcul Ceahlău turiștii care aruncă gunoaie nu mai sunt amenințați cu amenzi ci cu... o pedeapsă divină.

„SAS: The Soldier's Story”

Citesc cartea cu titlul de mai sus, un cadou de la amicul Viorel R. Îmi dau seama că pregătirea pe care le-o impunea Generalul Baştan paraşutiştilor săi până în 1983 urmărea aceleaşi principii ca în trupele SAS, deşi probabil că solicitarea fizică şi psihică nu ajungea la acelaşi nivel ca acolo. Am scris mai demult că am avut o rudă care a făcut parte din primul batalion de paraşutişti militari români în al doilea război mondial şi care îşi amintea de „un tinerel” Baştan din acea perioadă. Făcând legătura cu ce mi-a povestit ruda mea despre cum erau ei atunci împărţiţi în patru specialităţi şi ce gen de antrenament făceau, deduc că erau nu doar para ci trupe speciale.