Amintiri Cazone - Partea a 6-a, Apoteoza Popescului, Continuare

După vreo doi ani de întrerupere, aflat în Italia cu treburi, mi-am învins lenea congenitală și continui cu amintirile cazone. Am văzut deja pe aici cam tot ce merita văzut și chiar și ceea ce nu merita văzut și de acum țin AMR-ul celor câteva zile până la întoarcerea acasă, unde mă așteaptă tax day pe 15 aprilie... 

După ce maiorul Scântei ne lăsă în plata Domnului in Crâng și plecă spre casă, ne continuarăm și noi drumul spre poarta cazărmii. Era probabil 2 sau 3 dimineața. Spre surprinderea mea Hodârnau și Brânză erau încă pe baricade. Buluceală mare la ușa cancelariei lor. Popescu se străduiește să-și pastreze poza marțială. Hodârnău șade pe scaun cu cascheta pe ceafă, cravata lărgită, fumează detașat și se hlizește zgomotos. Brânză în picioare, ca scos din cutie, se uită hipnotizat la tuburile corodate de proiectile AA aduse din poligonul de la Ulmeni. Popescu debitează prăpastii în limba de lemn a armatei descriind acțiunea noastră cât mai in amănunt. Cei doi maiori dau din cap afirmativ și încurajator.  La un moment dat Brânză îl întrerupe abrupt și-i spune: „Popescule vreau un raport scris și complet până azi la ora 12.” „Am înțeles toaș’u maior. Plec chiar acum să-l întocmesc.” răspunse Popescu dintr-o suflare. „A, nu! Tu pleci acasă și numești pe cineva din pluton să-l alcătuiască.” replică Hodârnău rânjind. Popescu se uită în jur ușor dezorientat și-l indică pe V. din Nehoiașu, apoi pe D.Ș. și pe mine (care alcătuiseram crochiurile). Hodârnău începe să râdă și-i spune că-i trebuie un raport de misiune și nu Enciclopedia Academiei R.S.R, dar rămâne totuși ca noi trei să-l ticluim.

Între timp se întoarce la Hotelul Paie și compania I-a de la viaduct, unde ne așteptase cîteva ore bune în zadar. Sunt enervați și înjură zgomotos. Câțiva urcă până sus și încearcă să afle pe unde ne-am strecurat. Evident că noi stăm ferm pe baricade cu povestea lui Popescu (cu elementele de cercetare înaintate ale plutonului, care bla, bla, bla...) și râdem zgomots de ei spunîndu-le că au orbul găinilor și că până la urmă am fost generoși că nu le-am furat și bilgherii din picioare la cât de tolomaci sunt. Evident că asta-i enervează și mai tare iar vociferările de ambele părți se întețesc. Sunt convins că bănuiesc o potlogărie, dar nu cred că reușesc să-și imagineze detaliile, iar noi ne ținem tare și-i dăm înainte cu iscusința noastră nemaipomenită. 

Dimineața ne-au lăsat să dormim una sau două ore în plus. Nu ne-au scos nici măcar la raportul de regimentului. Așa că ne-am pus pe clocit raportul. Nu mai rețin cum am escamotat ora petrecută în carciuma din Stâlpu, însă suntem foarte atenți ca și desfășurătorul în timp să fie făra fisură. În fapt aproapte tot plutonul contribuie la lucrătură, cu idei mai mult sau mai puțin valabile, ceea ce face ca raportul să fie cu adevarat o „operă colectivă a maselor”, in spiritul epocii, așa cum constată cineva în hohotele generale de râs. Cu unele chestii chiar se sare peste gard. V. din Nehoiașu bagă de exemplu detalii absurde: Înainte de a ajunge în poligon am trecut pe lânga o stână. Insistă să precizeze în raport că stâna avea 253 de oi si 3 ciobani (firește că nu mai rețin numărul burtit atunci). Eu și alți câțiva ne opunem, pe motiv că asta e prea groasă: Cât de tâmpit trebuie să fie cineva ca să-și imagineze că pierduți în noapte și în ploaie în căutare de tuburi de artilerie, nu aveam altă treabă mai bună de făcut decât să numărăm oi și ciobani?! Însă „colectivul” decide că e o chestie haioasă și ca atare trebuie păstrată. Am mai înflorit pe ici și colo crochiurile să aiba un aspect cât mai comercial, iar la ora 11,30 raportul era predat lui Brânză. Din motive pe care nu le cunosc Popescu nu a apărut deloc în dormitorul în care ne dezlănțuiam talentele operativ-tactice. Presupun că l-au reținut la comandament tocmai ca să nu poată vedea raportul înaintea lui Brânză & Hodârnău și să elimine indiciile ce ar fi dat în gât vreo găinărie... 

Dupăamiază au adunat întregul batalion T.R. într-una din sălile de pliaj unde Brânza a citit extaziat, cu lătrături sacadate, întregul raport. A insistat pe nivelul amănunțit al detaliilor. Pe precizia crochiurilor (evident că dupa ajustarile postfactum nici GPS-ul n-ar fi scos coordante atat de precise, dar nu s-a prins), a documentării traseului de fapt versus cel planificat, iar în încheiere a insistat că a fost profund impresionat de acuratețea detaliilor, care pe timp de război fac diferența dintre succes și moarte. A dat ca un exemplu remarcabil faptul că nu am ezitat să cercetăm stâna ne-marcată pe hărțile militare ale R.S.R. ca să ne asigurăm ca inamicul nu pândește printre oi ca să dea mai apoi o lovitură mortală plutonului 5. Moment în care cineva a constat cu voce joasă că excesul de lătrat și militărie l-au lăsat pe Brânză cu sechele grave și creierașii franjuri. În încheiere l-a felicitat pe Popescu și i-a spus că e mândru de el. Iar Hodârnau a precizat că de la 1 iulie, odată ce noi eram liberați, Popescu urma să preia comanda uneia din grupele de cercetare-diversiune ale regimentului. Popescu care până la încheiere a stat crispat, s-a destins dintr-o dată și l-am văzut afișând un rânjet fericit de la o ureche la alta. La întoarcerea în dormitor ne-a invitat la el acasa peste vreo doua zile ca să sărbătorim reușita isprăvii strategice.  

Nu știu dacă a făcut-o intenționat sau nu, dar în seara în care viitorul cercetaș ne invitase la el, OSR era locotentul Roșca de la plutonul 2 (un lătrău isteric, care era supărat pe viață în general și pe soldați in mod special) iar la continuitate era căpitanul Cupăr (nu știu sigur cum i se ortografiază numele, dar presupun că nu „Cooper”), proaspăt absolvent al Academiei Militare. Acesta din urmă nu pierdea nici o ocazie să spună ca dacă ar fi el în locul maiorului Hodârnău la comanda batalionului T.R., batalionul ar zbârnâi și că noi ne-am dori moartea. În pofida acestor inconveniente cel puțin jumătate de pluton am plecat acasă la Popescu. Am mers ghidonați de unul din buzoieni pe tot soiul de străduțe înguste până am nimerit în fața curții cu pricina. Popescu si fratele sau au tras o masa de lemn și niste bănci lungi ca-n berăriile tradiționale cehești in mijlocul curții lor fără iarbă. Tatăl lui nu mai prididea să aducă vin cu gălețile și babic (un soi de cârnat uscat si picant de prin partea locului – foarte bun de altfel). Cred că i-am lăsat cu totul pe uscat. Eu adusesem un litru de țuică fiartă de două ori, care trebuie să fi avut minimum 60°, așa încât nu trecuse cu mult de miezul nopții când am ajuns cu toții beți franjuri – de pe urma găleților de vin bun, de țuică din Muntenia (fiartă o singura dată) și a celei din Transilvania (fiartă de două ori).  

Nu mai rețin dacă am plecat de bună voie s-au alungați, în orice caz ne-am despărțit în termeni cât se poate de cordiali, felicitându-l cu efuziune pe tatăl locotentului Popescu și asigurându-l că fiul său va ajunge măcar general de aviație (chiar daca absolvise școala de infanterie). Străzile erau pustii și noi răgeam tot soiul de cântece dezlânate care orice bețivi ce se respectă. La un moment dat, am auzit din urmă un țipăt disperat „Hadidasu’! Hadidasu’!” Un camarad zăcea în mijlocul drumului căutând ceva la picioare. „Ce ai mă?! De ce chirăi?!” „Mi-am pierdut hadidasu’! Nu pot să merg desculț” zise acesta cu onestitatea miorlăit-tristă a omului beat-criță în timp ce-și căuta șireturile inexistente (fiind încălțat cu bilgheri fără șireturi). „Hai mă lasă prostiile că ești încălțat. Mișcă odată, că ne prinde dimineața pe aici.”. Omul a încercat să se ridice fără prea mare entuziasm, după care a căzut lat pierzandu-și cunoștința. Cineva a zis speriat: „Să vezi că a mierlit-o!” Pisoi, unul din buzoieni, spune: „Hai sa mergem pănă acasă la mine, ca să vedem dacă mai sulfă sau nu.” La halul de beție în care eram, soluția era genială. Așa că peste vreo un sfert de oră, undeva sigur după ora doi dimineața, mai bine de o duzină de soldați îmbrăcați civil și beți-morți intram în apartamentul Pisoiului care ne prezentă formal mamei și surorii sale, buimace de somn amândouă, ca pe colegii săi pe care s-a gândit ca n-ar fi rău să ne prezinte, dacă tot ne aflam în trecere prin cartierul lui.  „Și în plus, îi spuse Pisoiul mamei sale, îl avem pe ăsta care nu știm dacă e viu sau mort”. La care mama sa aproape să leșine îl trage disperată pe „mort” in sufragerie pe o canapea, unde s-a constat cu ușurare ca mortul era cât se poate de viu, dar nu întru-totul lucid. 

Eforturile de resuscitare n-au fost în zadar. „Mortul” a început să clipeasca din ochișori ca un godac după ce a fost scuturat, pălmuit, bătut pe spate, stropit cu apă rece, frecat cu spirt pe frunte și mai ales după ce în prealabl vărsase mai multe bucăți de babic nemestecate în ligheanul de lânga canapea. Nu reușea totuși să-și amintească că servește patria sub drapelul Regimentului 60 și era foarte îngrijorat că dacă întârzie dimineața la examenul  de Bacalaureat (o simplă formalitate în vremea Epocii de Aur) va pierde șansa de a da la facultate și apoi o sa faca armata la un an și șase luni la diribau…

Peste ocean, din nou...

...spre Crâng și alte amintiri.

Perle

Două „perle” pe care mi le-a spus ieri Ursu' pe Skype, amintiri de pe vremea când fratele lui era în armată:

„Bă, dacă ești tâmpit și nu-ți amintești atunci ia-ți un carnet, uite ca ăsta, și scrie în el!”

„Dacă faci meningită atunci ori mori, ori rămâi tâmpit. Eu știu, că am avut!”

„Un vultur al înălţimilor”

Astăzi am aflat cu bucurie despre fostul baștan, coleg de generație la UM din Buzău și bun prieten, Radu Găină, actualmente realizator și regizor de filme documentare și docu-drame la TVR. El este, printre altele, autorul documentarului „Un vultur al înălţimilor”, un film despre spiritul paraşutismului militar întruchipat în personalitatea generalulului Baştan, care a fost prezentat pe TVR1 şi TVR Internaţional în vara acestui an. Poate că Radu va accepta să scrie el însuși aici detalii despre cum a realizat filmul și ce personalități ale parașutismului militar din România a intervievat cu această ocazie. Cu puțin noroc voi putea să vizionez și eu filmul în curând prin amabilitatea regizorului și a unei persoane de la Ambasada României din Ottawa.

Informație primită pe 30 noiembrie direct de la regizorul filmului: TVR Internaţional va redifuza filmul „Un vultur al înălţimilor”, consacrat memoriei generalului Grigore Baştan, sâmbătă 08.12.2012 la orele 8.00 şi 22.30 (orele României).

Ceaiul cu rom

Mi-am făcut un obicei, în ultimul timp... Seara îmi fac un ceai de mentă cu zahăr tos și cu rom. Gustul lui îmi amintește de ceaiul pe care îl beam în armată, numai că pe vremea aceea îmi era atât de foame încât adăugam și biscuiți sau un sfert de pâine de aia neagră, cazonă. Mmmm, ce buni erau biscuiții ăia, de vreo două ori mai groși decât cei de la magazin și cu gust oarecum diferit...

Dupa 28 de ani

Astăzi, duminică 22 iulie 2012, am sărit din nou cu paraşuta, la 28 de ani de cand am fost brevetat. Am făcut saltul cu o paraşută-aripă sportivă ataşat „în tandem” de un instructor.

Am sărit la Mile High Parachuting pe un aerodrom situat lângă orăşelul Arnprior, la o oră cu maşina distanţă de Ottawa (Canada). Înainte să sari ți se face un „instructaj”, adică vizionezi o înregistrare video de vreo 10 minute după care primești și niște instrucțiuni verbale. Instructorii care sar în tadem cu novici au toți peste 40 de ani și de la 1000 de salturi în sus; cei doi cu care am vorbit mai mult aveau respectiv 1400 și 1600 salturi.

Avionul a fost surprinzător de mic dar bănuiesc că pentru paraşutismul sportiv e standard. Saltul l-am făcut de la 3000 m (10000 picioare), înălţime la care avionul a urcat în 20-30 de minute. A fost o zi superbă, cu soare, câţiva nori, vânt acceptabil. Instructorul, în faţa căruia eram ataşat cu ajutorul a patru carabiniere, a strâns pe mine cât a putut de tare „harnaşamentul” încă de la sol; mi-a zis că "we are both big guys" şi deci trebuie să fie sigur că nu riscăm să se lărgească vreo legatură în aer. Foarte frumos, însă ca urmare a acestor măsuri de siguranţă de-abia am putut să respir până ce am aterizat.

Odată uşa avionului deschisă, am aşezat conform instructajului piciorul drept pe o mică platformă instalată în acest scop pe bechia din dreapta iar piciorul stâng flexat l-am sprijinit pe marginea podelei, genunchiul stâng ieşind în exterior. Mâinile le ţineam pe chingi în faţă, ca atunci când cari un rucsac la munte. Picioarele, eşti instruit să le flexezi în spate imediat după ce ieşi pe uşa avionului, ca şi cum ai vrea să-i dai un şut în fund instructorului. Instructorul a numărat unu-doi-trei apoi m-a împins afară şi imediat am făcut o tumbă în aer, cam cum făceau băieţii la saltul la trapă la Bobocu. Am descoperit mai târziu că la faza asta mi-am julit pielea de pe piciorul stâng pe muchia de aluminiu a podelei avionului, prin salopeta de salt (numită în engleză jumpsuit).

Am avut o senzaţie persistentă de greaţă pe care n-am avut-o pe vremuri la ieşirea din AN-2. Mă gândesc că poate a fost din cauza tumbei făcute în aer; Ursule, ai vreo idee, ai simţit aşa ceva când ai sărit la trapă? În armată, înainte de fiecare salt, ne învârteam în aparatele acelea rotitoare din baza de parașutare la sol până ce nu ne mai puteam ridica de pe iarbă de rău ce ne era, cred ca de asta nu aveam nicio problemă la salt. Dar şi mai intens a fost sentimentul acela inedit de siguranţă pe care îl ai odată ieşit din avion, ceva ce nu mai simţisem de mult timp. Îmi amintesc şi acum, de pe vremuri, cum stăteam în picioare în avion cu 25 kg în spate şi 15 (?) kg în faţă, străduindu-mă să nu cad şi gândidu-mă că tot ce vroiam era să sar cât mai repede pentru ca numai acolo, afară, în aer, puteam avea „controlul” situaţiei, mă simțeam în siguranţă. La fel şi de data asta, am clară în minte imaginea de ieri, eram cu capul în jos şi puţin lateral la câteva secunde după ce am ieşit din avion, vedeam norii şi linia orizontului în stânga, aveam impresia că sunt într-un mic uragan, şi aveam acea mică satisfacţie că mă aflu în aer, că nu mai sunt în spaţiul strâmt din avion unde mişcările îmi fuseseră atât de greoaie şi de limitate!

Apoi ne-am stabilizat orizontal şi instructorul mi-a dat semnalul (o bătaie scurtă pe umăr) să întind mâinile lateral, ca în poziţia bine-cunoscută „stil”. Presiunea dinamică a aerului era atât de mare încât aveam senzaţia că nu pot respira confortabil pe nas, deci am respirat pe gură. Mi se explicase că viteza de cădere verticală cu stabilizatorul (numit în engleză pilot parachute) deschis e de circa 200 km/h (56 m/s; cred că la BG-7 cu stabilizator era 65 m/s). Căderea asta „liberă” ar fi durat cam 30 s. Instructorul a deschis principala la vreo 1500 m (5000 picioare). Şocul deschiderii a fost neaşteptat de puternic şi în vreo trei trepte, ultima fiind cea mai bruscă. În acel moment senzația de greață s-a intensificat scurt. A urmat o coborâre lină de vreo 5 minute. În timpul ăsta am avut ocazia să pilotez puţin paraşuta iar instructorul a făcut câteva viraje strânse. Parașuta-aripă sportivă poate să coboare foarte repede sau foarte încet, asta știam deja; este surprinzător zgomotul pe care îl face prin frecarea cu aerul atunci când se deplasează cu viteză mare, în special în timpul virajelor. Aterizarea a fost lină, razant cu solul, cu picioarele lipite şi ridicate la 90 de grade (e standard aşa, rareori se face aterizarea în picioare, fiind în tandem). La sol, după lărgirea harnaşamentului, am putut în sfârşit să respir ca lumea!

Nu am avut niciunul dintre cele două sentimente surprinzătoare de la primul salt din armată: cel de „dilatare a timpului” (când primele câteva secunde par de vreo patru-cinci ori mai lungi) şi cel de „dedublare mintală” (când o parte a minţii numără secundele până la deschiderea manuală iar cealaltă parte observă detaşată ceea ce se întâmplă în jur).

Există un dispozitiv echivalent cu aparatul KAP-3 care arată ca un USB stick, măsoară înălţimea şi viteza paraşutistului şi se declanşează atunci când cobori prea repede la o înălţime prea mică.

Am văzut înainte de salt mai multe tipuri şi mărimi de paraşute sportive. Cel care te filmează în timpul saltului (opţional) are o paraşută foarte mică, ca un rucsac triunghiular aproape plat care conţine şi principala şi siguranţa, una peste alta. Pe de altă parte, paraşuta cu care sari cu instructorul e de trei-patru ori mai mare (împachetată) iar siguranţa e undeva dedesubtul principalei, cum stai in picioare vertical cu ele în spate. În funcţie de greutatea studentului instructorul poate alege o paraşută mai mare sau mai mică. Greutatea maximă admisă a studentului este de 105 kg (230 livre) dar în mod excepţional, am aflat, se acceptă până la 115 kg (253 livre). Principala este pliată foarte repede, în vreo 10-15 minute. Pliajul (în engleză packing) îl fac niște tineri, am văzut chiar un băiat de vreo 12-14 ani ocupându-se cu asta, care sunt plătiți 5 dolari pentru fiecare pliaj. În schimb, pliajul siguranţei urmează un protocol diferit, meticulos, care poate dura până la două ore şi e făcut numai de experţi.

În pozele ataşate se poate vedea un săculeţ negru dreptunghiular prins în faţă. El conţine vestele de salvare pentru student şi instructor. Era apă în apropiere şi vestele au fost obligatorii; mă întreb însă cât de utilă este poziţionarea lor, împachetate, în cazul în care ar trebui folosite.

Domnişoara din a doua fotografie este fiica mea care, cu această ocazie, şi-a făcut botezul aerului. Acum suntem doi paraşutişti în familie! :) În stânga în poză este instructorul ei, Vic, care lucrează la BlackBerry. În dreapta este instructorul meu, Gerry, care lucrează la DHL.

Toţi cei de la Mile High au o meserie principală, un day job, iar vara în weekend fac skydiving. Una dintre fetele de acolo, în vârstă de vreo 20 de ani, e coafeză şi arbitru de hochei la copii. Un tip e contractor militar, expert în paraşutări ghidate prin GPS. Ei vin acolo cu familiile, cu animalele de companie, cu prietenii. La sfârşitul zilei se deschide lada cu băuturi ţinute la gheaţă şi toată lumea este invitată; am băut şi eu o bere cu ei înainte de a pleca înapoi spre casă. Uneori îşi petrec noaptea acolo, fac camping la 300 m de drop zone. Este incredibil cât sunt de prietenoşi, de dispuşi să te accepte în comunitatea lor, să comunice cu tine, deşi abia făcuserăm cunoştinţă cu ei. În avion, înainte să sărim, l-am întrebat pe Gerry: „Care este diferenţa dintre skydiving şi paraşutism?” Mi-a răspuns: „Paraşutism este ceea ce fac trupele aeropurtate. Skydiving este ceea ce faci ca să te distrezi.” E punctul lui de vedere.

Am cunoscut cu ocazia asta şi doi paraşutişti militari canadieni. Unul era foarte tânăr, certificat recent la baza militară de la Trenton (locul de unde Canada trimite avioanele alea mari spre Orientul Mijlociu) iar celălalt era un veteran, fusese deja de două ori în zone de conflict din Balcani.

Amintiri cazone - Partea a 5-a, Apoteoza Popescului

Piciorul locotenentului Popescu s-a refăcut până la urmă ceea ce i-a permis să revină la comanda plutonului 5. Căpitanul Anița, care-l înlocuise,  a trecut la ceva slujbă de birou, care-i lăsa ceva mai mult timp ca să se pregătească pentru admiterea la Academia Militară.  

Îndelunga absență a lui Popescu nu schimbase cu nimic micul nostru aranjament nespus și nescris (despre care am povestit în partea a 2-a) . Atât el cât și noi l-am respectat în continuare cu sfințenie. Totuși la un moment dat cred că șefii lui Popescu au început să miroasă ceva.  Un incident relativ minor ne-a dat de gândit.

La una din trageri maiorul Scântei,  comandantul companiei 1 TR, a fost primul care a plecat spre țintele de carton pentru a verifica rezultatele, înainte ca și conducătorul tragerii să ordone asta.  Cineva dintre ai noștrii  (V. din Nehoiu, cred) a imitat destul de bine cu gura o rafală de armă automată. Din motive pe care nu mi le amintesc, eu nu am fost de față (fiind sau în permisie, sau la arest). De aici variantele difereau enorm în funcție de povestitor: De la cea total neverosimilă în care Scântei s-ar fi aruncat panicat pe burtă scăpându-se în pantaloni, până la cea mult mai probabilă în care ar fi tresărit speriat întorcându-se înjurând furios spre linia de trăgători ce stăteau pe loc, în mod regulamentar de altfel. În orice caz incidentul a provocat hohote de râs și o veselie generală.

Câteva zile mai târziu maiorul Bodor, comandantul companiei a 2-a TR din care făceam și noi parte, a apărut pe la 10-11 noaptea dându-ne alarma. Era atât de iritat încât a uitat sa verifice efectivul, ceea ce i-a scăpat de arest pe cei câțiva plecați cu treburi prin Buzău fără hârtii. A scos tot plutonul pe platoul regimentului și a început să ne supună unei logoree dezlânate și incoerente. Bodor suferea probabil, la cei vreo 40-45 de ani pe care-i avea atunci, de o forma de senilitate precoce. Uita adesea ce voia să spună și se apuca să bată câmpii plin de avânt după care se oprea brusc și pleca. De data asta nu a mai plecat după ce și-a încheiat  șuvoiul de stupizenii prolixe ci a întrebat brusc: „Cine a făcut <Pac-pac>  după maiorul Scântei?” Tăcere, chiar dacă ne mușcam buzele să nu ne umfle râsul. Bodor a început să țipe isteric: „Cine a făcut <Pac-pac>  după maiorul Scântei?! Ăla de a comis-o să iasă din formație aici la stânga!”  A ieșit din formație V.,  autorul faptei. L-au urmat aproape imediat, înainte ca Bodor să poată scoate ceva din el,  King Kong și G.G.V. (proaspăt degradați pentru recordul la nopți dormite în arest). Apoi unul cate unul, în tăcere,  la intervale de una, doua secunde, tot plutonul.  Bodor a rămas blocat. A mormăit cu o voce joasă: „Mda, sunteți șmecheri, 're-ați ai dreaqu' de dobitoci! Las' că v-o scot eu pe nas...” și apoi a plecat brusc spre poarta cazărmii. Am mai rămas cam un minut stupefiați pe platou și după aia ne-am întors la dormitor.

Am decis în acea noapte după dezbateri furtunoase să-l menajăm cât de mult era posibil pe Popescu în zilele următoare. Ideea era că Popescu ar fi trebuit să facă „investigația”. Iar dacă a făcut-o comandantul lui direct în locul său, însemna că șefii lui Popescu simțeau că ceva nu e în regulă. Nu avea absolut nici un sens sa-i creem și noi dificultăți suplimentare. La urma urmei dacă se hotărau să-l mazilească, cel mai probabil el urma să fie înlocuit de cine știe ce cretin isteric cu care ne va fi mult mai dificil să o scoatem la capăt, otravindu-ne astfel ultimele săptămâni de armată.

Chestia asta adevenit evidentă cam o săptămână mai tarziu (totul se întâmpla undeva prin Mai 1989) când fiecare pluton a fost trimis în câte o misiune de câteva ore. Popescu a primit-o pe cea mai îndelungată și pe cea mai ingrată, destinată în mod evident eșecului: Trebuia să plecăm dupăamiaza târziu pe jos până la poligonul de artilerie de la Ulmeni, scăpând din posibilele ambuscade de pe parcurs, iar ca dovadă a faptului că am ajuns în poligon, trebuia să aducem tuburi de artilerie trase. Toate ca toate, dar asta din urmă era o chestie de-a dreptul criminală. Cum să găsești tuburi de artilerie trase, când tuburile trase de PM sau pistol, trebuiau adunate cu multă gijă și predate dupa fiecare tragere?! S-a întâmplat de altfel ca la o tragere să căutăm cu toții pentru vreo oră două tuburide PM ce nu ieșeau la socoteală. Motivul era acela că regimul comunist dorea să se asigure ca nimeni în țară nu posedă muniție ce ar putea fi folosită în revolte împotriva sa.

Popescu, care avea un ten măsliniu devenise de-a dreptul pământiu la față atunci când ne-a anunțat despre ce e vorba. A zis fără tragere de inimă însă că chiar dacă șansa de succes e de sub 5% trebuie măcar să ne încercăm norocul. La urma urmei, a mai zis el zâmbind trist o acțiune a parașutiștilor ce are peste 30% șanse de succes e ceva rar... Ne-a cerut mie și lui D.Ș, (și el pilot sportiv) să stabilim traseul și să pregătim crochiurile. Eu am protestat spunând că nu mă pricep la navigație. Popescu mi-a spus: „Bine dar ai zis că ai făcut zboruri de distanță cu planorul, nu-ți cer să nimerești Polul Sud noaptea, ci doar Ulmenii.”. „Am făcut într-adevăr câteva zboruri de distanță, dar afară de unul singur (cel pentru C-ul de argint) toate celelale în formație și altcineva avea grijă de navigație, eu doar mă țineam după cârd. Atunci când am mers solo la Luna m-am rătăcit și m-am făcut de cacao în 15 minute de mai multe ori decât în tot restul vieții mele.(1)” i-am răspuns. „Faceți ce puteți” a zis Popescu aproape inert.

Am stabilit să parcurgem prima parte a traseului (la sugestia lui Popescu), până la lăsarea întunericului în câmp deschis evitând drumurile și satele tocmai pentru a nu cădea în posibilele ambuscade.  Popescu primise și o schița a poligonului, deci măcar știam unde erau amplasamentele de tragere  - poligonul întinzându-se pe mai mulți kilometri. Am avut mare grija ca traseul să treacă pe lânga mai multe puncte de control (copaci singuratici indicati pe hartă, o stână, două-trei puncte de triangulație ). Am stabilit distanțele, am calculat duratele, azimuturile si relevmentele punctelor de control, am întocmit crochiurile și de aici Dumnezeu cu mila. 

Vremea era mizerabilă. Cerul plumburiu și începuse să plouă mocănește. Nu era chiar o plăcere să mergi prin clisa de pe arături. Am văzut de asemenea siluete în uniforme albastre pe drumul județean mergând  în aceeași direcție, deci era clar că ne vor încerca să ne prindă în ambuscadă. Spre stupefacția mea totul a mers perfect. Învățămintele lui Anița fuseseră însușite dicolo de orice așteptări. Eram în avans față de grafic și bifasem toate punctele de control până înainte de amurg. Ploaia se întețise si am decis să ne înfigem în cârciuma din Stâlpu. 

Cei câțiva mușterii din local s-au uitat așa un pic ciudat la soldații cu glugile trase pe cap și cu armele la ei ce se furișau unul câte unul în crâșmă. Faza cea mai frumoasă a fost atunci când a intrat L.S., mai mult copil decât adult (blând, abstinent, cuminte, prea bun și milos ca sa omoare fie și o muscă), trăgându-și mucii fioros, cu arma la bandulieră și comandând cu o voce răgușită de sub glugă un „Cognac mare și sec”. Omul de la tejghea s-a speriat un pic de asprimea vocii lui L.S. și a refuzat banii spunând ca băutura pentru armată e din partea casei (Ghinion! Eu apucasem deja să plătesc vodka mea...).  Am întârziat în cârciumă ceva mai mult pe motiv că oricum ne mișcam  mai repede ca și planul. 

Când am ieșit din birt era aproape întuneric și ploaia se oprise. Șansa a făcut ca norii să se spargă, soarele în apus ieșind dintre ei înainte de a apune cu totul. Cu soarele în spate i-am văzut pe 3-4 „cercetași” de la compania 1 gesticulând și vociferând nervoși. Ne pierduseră la intrarea în sat , ne-au căutat neîntrerupt în lungul și în latul satului, însă nu le-a trecut prin cap că ne-am înfundat în cârciumă. Ne-am dosit prin boscheții de pe marginea drumului până au ajuns în dreptul nostru după care am sărit in drum și i-am declarat morți (pe motiv că parașutiștii nu iau prizonieri), confiscându-le armele și carnetele de serviciu. Unul din ei a reușit ce-i drept sa-i subtilizeze în învălmășeală Gâscanului incărcătorul de la armă ceea ce a fost considerat mai încolo totuși o cicrcumstanță atenuantă J .  Le-am dat drumul să plece spre Buzău, iar dupa ce au dispărut în beznă (ce se lăsase cu totul intre timp) ne-am reluat traseul spre poligon.

Ne-am continuat drumul dupa reperele de pe harta urmând riguros azimuturile cu busola militară și verificând scrupulos relevementele diferitelor repere și puncte de control. Ceea ce nu era tocmai simplu pe întuneric cu cerul acoperit probabil 8/8 (nu se vedea nici o stea) . Grav era faptul că după hartă trebuia să fim deja în poligon și cu toate astea nu văzusem nici un gard sau ceva care să indice că am trecut de pe pășunea pe care pasc vitele pe un câmp unde se trage cu tunul. Am continuat drumul până acolo unde ar fi trebuit să fie amplasamentele de tragere. Evident doar câmp. Speram să fie niște biute sau ceva tranșee, dar nimic. „Și acum ce urmează?” a întrebat cineva. Popescu a spus cu o voce stinsă: „Hai să ne împrăștiem pe cateva sute de metri, care fumați aprindeți-vă vă rog țigările ca să nu ne pierdem în beznă. După aia mai vedem.”

Fără ca cineva să o spună cu voce tare toți ne gândeam la același lucru: Dacă i-au tras mârlanii țeapă lui Popescu și i-au dat o schiță a poligonului greșită în mod intenționat? Oricum cele 2 sau 3 lanterne pe care le aveam sunt aprinse... În mijlocul acestor gânduri sumbre aud în întuneric niște altercații: „Lasă-l băi dracului că-i doar un ciot de lemn putred”. Strig cu o voce ascuțită: „Stai așa și nu-l arunca! Cel mai apropiat copac e la vreo 5 km.” Ne adunăm mai mulți, incusiv Popescu care deja înșfăcase „ciotul” și-l curăță înfrigurat de pămânul argilos. Izbucnește într-un râs aproape isteric. „Asta e mă!”. „Ciotul” e un tub de artilerie antiaeriană calibrul 37mm corodat înfiorător, dar cu partea din spate aproape intactă si cu inscripția stampată încă foarte clar vizibilă: „R.P.R” ( de la Republica Populară Română) și o stea in 5 colțuri. Ne trecem extaziați de la unul la altul tubul puternic corodat, de parca ar fi fost o relicvă de aur. Până să plecăm mai găsim încă 2 tuburi de artilerie antiaeriană puternic corodate, de astă dată calibrul 23 mm.

E tocmai la timp. Începe să plouă din nou. „Hai să mergem la gara din Ulmeni” zic eu. Pentru orice eventualitate aveam crochiul deja făcut. Ajungem in haltă murați și plini de noroi. Avem însă un noroc porcesc și în câteva minute vine un personal pentru Buzău. Ajungem în Buzău după 1 noaptea. Peroanele pline de proaspeții încorporați care beau și cântă fericiți ca să-și facă curaj în jurul valizelor lor de lemn. Coborâm agale din trenul nostru. Trebuie că arătăm cumplit. Cântecele se sting. Viitorii trupeți se holbează în tăcere la noi. Gâtul mi-e uscat. Sunt plin de noroi. Simt apa ghiorțăind în bilgheri. Put. Epoletul drept imi atârnă după ce i-a zburat nasturele. Tabla de sergent de pe el e contorsionată. Un viitor trupete se uită cu o față disperată la mine și clipește nervos din ochi. Zic „Ce te zgâiești bă așa la mine? N-ai mai văzut intelectual (2)? Ia mai bine sări cu o bere la interval că putrezește degeaba în ladă.” Bietul de el imi întinde mecanic o siclă de bere din lada de lângă valiză. Scot capacul cu dinții și-l scuip cu meșteșug tocmai în coșul de gunoi. O gâlgâi dintr-o lovitură. Mareșalu' nu se mai obosește să ceară ci se servește direct din ladă apostrofâdu-l cu o voce răgușită pe bietul trupete: „Bă da' tu alta mai bună nu ai?! Asta o să-mi zgârie pântecul cel delicat. Nu mai  aveți respect nici măcar pentru voi înșivă...” Bietul de el bâiguie niște scuze și întreabă sfios: „Care-i  A.M.R.-ul vostru?” Cineva care se servește cu aceeași nesimțire din lada lui îi răspunde: „Vreo 60 de zile, da' trece. O să vezi că chiar și alea 18 luni ale tale o să treacă...”

Ne încolonăm cât de cât la ieșirea din gara cea cuprinsă în urma noastră de disperarea recruților și o luăm vioi spre regiment. Pe aleea din Crâng ce duce spre poartă ne întâlnim cu maiorul Scântei ce pleacă acasă. Popescu salută ceremonios. Noi suntem încolonați într-o formație decentă în urma lui. Scântei întreabă iritat: „De unde veniți? Toată compania 1 vă așteaptă la viaduct. Cum ați scăpat mă?!” Popescu răspunde răbdător în limbajul de lemn al armatei: „Toa'șu maior, permiteți să raportez. La întorcerea din misiunea ordonată, elementele de cercetare înaintată ale plutonului 5 (ascultând prăpăstiile Popescului ne simțeam ca o divizie blindată J ) au identificat forțe inamice superioare în zona de sud-vest a Crângului. Misiunea noastră fiind deja îndeplinită cu succes, am ordonat ocolirea pădurii și evitarea luptei cu forțele inamice superioare.” Scântei începe să schelălăie furios: „Cum nu v-a văzut idioții ăia mă?! Cum de nu v-a văzut aia mă?!? Halț!!! Zi-i Popescule! E chiori, sau e proști?!?” Popescu răspunde cu o voce scăzută: „Nu știu, toa'șu maior. Permiteți să merg să-i chem înapoi de la viaduct după ce-mi duc plutonul la dormitor?” Scântei s-a mai calmat un pic. Zice rânjind trist: „Lasă-i acolo Popescule, să te tot aștepte mult și bine și să se învețe minte...”

Numai bine,

LMH

Note

====================================

(1) Aia cu navigația pentru C-ul de argint a fost chiar crâncenă. Erau 3 probe de trecut pentru tipul ăsta de brevet: câștig de altitudine de 1000 m cu planorul, zbor de 50 de km cu aterizare la o destinație impusă și zbor de anduranță de 5 ore.  Am început cu câștigul de înălțime de 1000 m și zborul de distanță de 50 de km până la aeroportul militar de la Luna aflat convenabil la vreo 55 de km de noi. Am primit un atlas rutier din 1972, s-au sigilat barografele și mi-au urat succes într-o dimineață fierbinte din Septembrie 1986. Câștigul de înalțime n-a fost nici o problemă, erau ascendențe de până la 5-6 m/s din belșug. Am ajuns lejer la 2500 m ( adică un câștig de înalțime de vreo 2100m).

 Însă n-am văzut nicicum pista de la Luna. Parcă mă lovise orbul găinilor. Depășisem cu mai bine de 30 de minute timpul socotit. În disperare de cauză am intrat pe frecvența aeroportului militar și (supremă umilință și recunoaștere a faptului că m-am rătăcit) am cerut un „QDM de control” (adică am cerut un relevment goniometric). Omul de la turn mi-a dat cu o voce iritată relevmentul, azimutul, distanța (mă vedeau pe radar), altitudinea reală ca să-mi calibrez altimetrul, temperatura la pragul pistei (pe care am ignorat-o ca un zevzec) și mi-a spus: „Hai Făt-Frumosu' tatii binevoiește a te pogorâ din văzduhuri că tot grupul de vânătoare te așteaptă ca să-și poată începe ziua de zbor...”. Am văzut în sfârșit pista. Eram pe la 1000 de m. Am făcut câteva ture de vrie ca să pierd înălțime. Am trecut la 10-11 metri deasupra MiG-urilor 21 argintii strălucind orbitor în soare, aliniate cuminți la capul pistei. Carlingile erau deschise, unul din piloți era în picioare cu mâinile streașină la ochi. „O să fac o aterizare cum n-a mai văzut neam de neamul lor...” mi-am zis.  Apoi brusc de la vreo 2-3 metri m-am prăbușit ca un bolovan pe pistă. Nu a fost nici o urmă de buffeting așa cum simți înainte de a te angaja în vrie sau a rata o ranversare. A fost doar o cădere ordinară, ca cea a sacului din vagon.  Am făcut vreo 5-6 bonturi violente cap-coadă și m-am oprit. Mai mulți soldați și un mecanic au venit alergând spre mine. Am împins cu toții planorul spre pragul pistei. Un colonel în ținută de zbor m-a bătut pe umeri și m-a întrebat râzând, cu un puternic accent moroșan: „No dară ce aveți mă de cădeți tăți ca baligile pe pistă?! Auzi mă?! Te-or umilit ăștia teteo punîndu-te să zbori pe tinicheaua aia. No că dară tu ești copt și numa' bun de kozmonaut...”  Ăia din jur râdeau toți de se sufocau. Eu eram roșu la față ca miezul unui pepene și-mi zvâcneau tâmplele de rușine. Zice tot el: „Mă copile, batăr șogoru' din turn ti-o dat temperatura la pragul pistei, că dară l-oi auzit io. Sunt patruj' de grade. Aia înseamnă la tărtăreața ta că viteza de angajare crește musai cu batăr 10 km/h. No amu' ai priceput di ce ai căz't ca baliga?! Să le zici bă și la ăilalți” Ce-i drept am uitat să le zic, tot așa cum au uitat și altii să-mi zică mie. Măcar aterizarea jenibilă de la Luna a rămas între mine și câteva sute de oameni pe care nu i-am mai văzut niciodată. Ce era mai pebil de abia acum urma - zborul de anduranță...

====================================

(2) Expresia era de fapt copyright-ul Mareșalului.

 În prinele zile de armată maiorul Bodor ne-a trimis sub comanda unui ciorbagiu de la Batalionul 2 la un frizer din Simileasca pe cei ce aveam părul mai lung .  Ne-a ordonat expres să ne tundem regulamentar dar nu 0. Așa încât aproape toți ne-am tuns 0 ca să vedem ce o să ne facă. Mareșalu'  care avea deja părul său rar tuns oricum destul de scurt, murea de invidie că el nu apucase să se tundă 0. Fiind și un pic abțiguit l-a găsit pe unul la fel de beat ca și el ca să-l radă pe cap noaptea în dormitor cu un aparat de bărbierit. Bețivul ăla care l-a ras i-a umplut țeasta de tăieturi și la sfârșit i-a turnat din belșug spirt medicinal. Bietul Mareșal scoatea niște țipete infiorătoare, de parcă-l spinteca cineva cu un fierăstrău ruginit. Caporalul Szente de la batalionul 2, care a dormit cu noi în dormitor prinele săptămâni de armată - ca să ne mai calmeze pe alocuri, nu mai știa cum să-l liniștească. Dimineața s-a spălat el cum a putut mai bine, dar tot se vedeau ieșind de sub beretă șiroaie de sânge uscat. Era cam și cum ar fi fost scalpat și și-ar fi acoperit scalpul lipsă cu bereta. La masă trupeții se adunaseră râzând în jurul său ca la urs. Enervat, Mareșalul s-a răstit la ei: „Ce va holbați așa la mine, bă?! N-ați mai văzut intelectual până acuma?”