R.I.P. Adrian Măgeanu („Ursul”)

„Ursul” s-a stins. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!

"Now the sun's gone to hell and
The moon's riding high
Let me bid you farewell
Every man has to die"

https://trenajor.blogspot.com/2009/06/sunt-peste-douzeci-si-cinci-de-ani-de.html

Col. (r) Mihai Pîrlog

Am aflat şi eu de-abia acum, cu nespusă mâhnire. A fost un om extraordinar pentru care am avut mereu un respect deosebit. R.I.P.

Încă o poză din '84, prin amabilitatea lui Radu C.

Au început să le vândă...

Ieri am avut o mică petrecere cu prieteni si colegi de serviciu acasă la mine. Unul din ei mi-a spus că a văzut la Fleet Farm căști de parașutiști, cartușiere, centuri si PM-uri cu pat rabatabil, toate românești. Acum îmi pare rău că nu am dat o fuga ieri seară pana acolo. Am mers abia dimineața (și eu si soția ne-am luat liber săptămâna asta) după ce am lăsat copii la școală și să vezi surpriză neplacută, deja răseseră nehaliții tot. Asta s-a întâmplat săptămâna asta, pentru că vinerea trecută după ce am ieșit de la serviciu am trecut pe acolo să-mi mai iau ceva muniție și nu era nimic dinn cele descrise de amic.  

Tot ce a mai rămas era o cartușieră românească, pe are am cumpărat-o imediat, 

o cască est-germană grozav de uzată și o cască bulgărească de parașutist ridicol de mică... 

Unul din vânzători mi-a confirmat că au avut câteva căști de parașutiști românești, care insă se vânduseră deja. Mi-a descris cum arătau (cu partea inferioară din piele) si emisfera superioară ca o cască olandeză tăiată, deci sunt sigur cu nu s-a înșelat. Mi-a spus că au avut și bocanci de parașutiști românești (a descris destul de bine bilgher-ii – îl șocase mai ales faptul că erau roșii)...

Fatalitate și la standul de arme de asalt. Mai rămăseseră de vânzare 3 AKM-uri poloneze originale cu pat de lemn, și apoi obișnuitele contrafceri americane de AKM la $199,99/bucata „din piese originale est-europene” (minciună sfruntată evident). Tipul mi-a spus că a vânduse ultimul PM-u romanesc cu pat rabatabil azi dimineață – să mă zgariu pe ochi nu alta! Mi-a arătat una din arme (arma era încă în magazin pentru că în statul în care locuiesc armele pot fi ridicate de la magazin abia la două săptămâni după achiziționare – cam atâta durează verificările poliției) și mi s-au muiat picioarele, nu alta... Era seria HK 5671. N-avem voie să o pozez că era deja vândută. În plutonul nostru armele erau seriile HK, HM si HP. Nu știu dacă era de la noi, în cele 3 serii find fabricate 29997  arme, dar totuși.

Bănuiesc că cei ce le-au cumpărat sunt tot români. Cele 5 PM-uri românești văndute deja costau tot în jur de $450 și erau în aceeași stare bună ca și cele poloneze. O să mă intersez Duminică la Biserica noastră și apoi în Ianuarie când ne întoarcem din vacanța de iarnă, dacă au fost cumpărate de cineva dintre ai noștri. În orice caz i-am lăsat vânzătorului de la Fleet Farm un check și FFL-ul completat în alb în ipoteza că mai găsește PM-uri românești cu pat rabatabil din seriile HK, HM si HP. I-am lăsat si seria de PM ce mă interesează cel mai mult – HK-8883, arma mea. În orice caz dacă reușesc să înhaț oricare din arme, sau dacă flu măcar cine le-a luat o să postez pozele lor. Pană atunci sunt curios dacă cineva recunoaște seria HK-5671.  

Vă doresc un Crăciun Fericit tuturor!

Containerul

Nu-mi amintesc prea bine etapele de urmat le saltul cu container, probabil pentru că la TR în '83-'84 n-am făcut un astfel de salt, după cum n-am făcut nici salturi de noapte și nici pe apă. Îmi amintesc doar că trebuia ținut containerul între genunchi la ieșirea din avion, apoi după stabilizare parcă trebuia desfacută o buclă / carabinieră (?) prin care containerul era prins de harnașament (unde exact?) și lăsat să cadă încet până ce se întindea complet cordonul, iar în final era deschisă principala, însă totul e cam vag în mintea mea. Mai știe cineva?

Amintiri Cazone - Partea a 6-a, Apoteoza Popescului, Continuare

După vreo doi ani de întrerupere, aflat în Italia cu treburi, mi-am învins lenea congenitală și continui cu amintirile cazone. Am văzut deja pe aici cam tot ce merita văzut și chiar și ceea ce nu merita văzut și de acum țin AMR-ul celor câteva zile până la întoarcerea acasă, unde mă așteaptă tax day pe 15 aprilie... 

După ce maiorul Scântei ne lăsă în plata Domnului in Crâng și plecă spre casă, ne continuarăm și noi drumul spre poarta cazărmii. Era probabil 2 sau 3 dimineața. Spre surprinderea mea Hodârnau și Brânză erau încă pe baricade. Buluceală mare la ușa cancelariei lor. Popescu se străduiește să-și pastreze poza marțială. Hodârnău șade pe scaun cu cascheta pe ceafă, cravata lărgită, fumează detașat și se hlizește zgomotos. Brânză în picioare, ca scos din cutie, se uită hipnotizat la tuburile corodate de proiectile AA aduse din poligonul de la Ulmeni. Popescu debitează prăpastii în limba de lemn a armatei descriind acțiunea noastră cât mai in amănunt. Cei doi maiori dau din cap afirmativ și încurajator.  La un moment dat Brânză îl întrerupe abrupt și-i spune: „Popescule vreau un raport scris și complet până azi la ora 12.” „Am înțeles toaș’u maior. Plec chiar acum să-l întocmesc.” răspunse Popescu dintr-o suflare. „A, nu! Tu pleci acasă și numești pe cineva din pluton să-l alcătuiască.” replică Hodârnău rânjind. Popescu se uită în jur ușor dezorientat și-l indică pe V. din Nehoiașu, apoi pe D.Ș. și pe mine (care alcătuiseram crochiurile). Hodârnău începe să râdă și-i spune că-i trebuie un raport de misiune și nu Enciclopedia Academiei R.S.R, dar rămâne totuși ca noi trei să-l ticluim.

Între timp se întoarce la Hotelul Paie și compania I-a de la viaduct, unde ne așteptase cîteva ore bune în zadar. Sunt enervați și înjură zgomotos. Câțiva urcă până sus și încearcă să afle pe unde ne-am strecurat. Evident că noi stăm ferm pe baricade cu povestea lui Popescu (cu elementele de cercetare înaintate ale plutonului, care bla, bla, bla...) și râdem zgomots de ei spunîndu-le că au orbul găinilor și că până la urmă am fost generoși că nu le-am furat și bilgherii din picioare la cât de tolomaci sunt. Evident că asta-i enervează și mai tare iar vociferările de ambele părți se întețesc. Sunt convins că bănuiesc o potlogărie, dar nu cred că reușesc să-și imagineze detaliile, iar noi ne ținem tare și-i dăm înainte cu iscusința noastră nemaipomenită. 

Dimineața ne-au lăsat să dormim una sau două ore în plus. Nu ne-au scos nici măcar la raportul de regimentului. Așa că ne-am pus pe clocit raportul. Nu mai rețin cum am escamotat ora petrecută în carciuma din Stâlpu, însă suntem foarte atenți ca și desfășurătorul în timp să fie făra fisură. În fapt aproapte tot plutonul contribuie la lucrătură, cu idei mai mult sau mai puțin valabile, ceea ce face ca raportul să fie cu adevarat o „operă colectivă a maselor”, in spiritul epocii, așa cum constată cineva în hohotele generale de râs. Cu unele chestii chiar se sare peste gard. V. din Nehoiașu bagă de exemplu detalii absurde: Înainte de a ajunge în poligon am trecut pe lânga o stână. Insistă să precizeze în raport că stâna avea 253 de oi si 3 ciobani (firește că nu mai rețin numărul burtit atunci). Eu și alți câțiva ne opunem, pe motiv că asta e prea groasă: Cât de tâmpit trebuie să fie cineva ca să-și imagineze că pierduți în noapte și în ploaie în căutare de tuburi de artilerie, nu aveam altă treabă mai bună de făcut decât să numărăm oi și ciobani?! Însă „colectivul” decide că e o chestie haioasă și ca atare trebuie păstrată. Am mai înflorit pe ici și colo crochiurile să aiba un aspect cât mai comercial, iar la ora 11,30 raportul era predat lui Brânză. Din motive pe care nu le cunosc Popescu nu a apărut deloc în dormitorul în care ne dezlănțuiam talentele operativ-tactice. Presupun că l-au reținut la comandament tocmai ca să nu poată vedea raportul înaintea lui Brânză & Hodârnău și să elimine indiciile ce ar fi dat în gât vreo găinărie... 

Dupăamiază au adunat întregul batalion T.R. într-una din sălile de pliaj unde Brânza a citit extaziat, cu lătrături sacadate, întregul raport. A insistat pe nivelul amănunțit al detaliilor. Pe precizia crochiurilor (evident că dupa ajustarile postfactum nici GPS-ul n-ar fi scos coordante atat de precise, dar nu s-a prins), a documentării traseului de fapt versus cel planificat, iar în încheiere a insistat că a fost profund impresionat de acuratețea detaliilor, care pe timp de război fac diferența dintre succes și moarte. A dat ca un exemplu remarcabil faptul că nu am ezitat să cercetăm stâna ne-marcată pe hărțile militare ale R.S.R. ca să ne asigurăm ca inamicul nu pândește printre oi ca să dea mai apoi o lovitură mortală plutonului 5. Moment în care cineva a constat cu voce joasă că excesul de lătrat și militărie l-au lăsat pe Brânză cu sechele grave și creierașii franjuri. În încheiere l-a felicitat pe Popescu și i-a spus că e mândru de el. Iar Hodârnau a precizat că de la 1 iulie, odată ce noi eram liberați, Popescu urma să preia comanda uneia din grupele de cercetare-diversiune ale regimentului. Popescu care până la încheiere a stat crispat, s-a destins dintr-o dată și l-am văzut afișând un rânjet fericit de la o ureche la alta. La întoarcerea în dormitor ne-a invitat la el acasa peste vreo doua zile ca să sărbătorim reușita isprăvii strategice.  

Nu știu dacă a făcut-o intenționat sau nu, dar în seara în care viitorul cercetaș ne invitase la el, OSR era locotentul Roșca de la plutonul 2 (un lătrău isteric, care era supărat pe viață în general și pe soldați in mod special) iar la continuitate era căpitanul Cupăr (nu știu sigur cum i se ortografiază numele, dar presupun că nu „Cooper”), proaspăt absolvent al Academiei Militare. Acesta din urmă nu pierdea nici o ocazie să spună ca dacă ar fi el în locul maiorului Hodârnău la comanda batalionului T.R., batalionul ar zbârnâi și că noi ne-am dori moartea. În pofida acestor inconveniente cel puțin jumătate de pluton am plecat acasă la Popescu. Am mers ghidonați de unul din buzoieni pe tot soiul de străduțe înguste până am nimerit în fața curții cu pricina. Popescu si fratele sau au tras o masa de lemn și niste bănci lungi ca-n berăriile tradiționale cehești in mijlocul curții lor fără iarbă. Tatăl lui nu mai prididea să aducă vin cu gălețile și babic (un soi de cârnat uscat si picant de prin partea locului – foarte bun de altfel). Cred că i-am lăsat cu totul pe uscat. Eu adusesem un litru de țuică fiartă de două ori, care trebuie să fi avut minimum 60°, așa încât nu trecuse cu mult de miezul nopții când am ajuns cu toții beți franjuri – de pe urma găleților de vin bun, de țuică din Muntenia (fiartă o singura dată) și a celei din Transilvania (fiartă de două ori).  

Nu mai rețin dacă am plecat de bună voie s-au alungați, în orice caz ne-am despărțit în termeni cât se poate de cordiali, felicitându-l cu efuziune pe tatăl locotentului Popescu și asigurându-l că fiul său va ajunge măcar general de aviație (chiar daca absolvise școala de infanterie). Străzile erau pustii și noi răgeam tot soiul de cântece dezlânate care orice bețivi ce se respectă. La un moment dat, am auzit din urmă un țipăt disperat „Hadidasu’! Hadidasu’!” Un camarad zăcea în mijlocul drumului căutând ceva la picioare. „Ce ai mă?! De ce chirăi?!” „Mi-am pierdut hadidasu’! Nu pot să merg desculț” zise acesta cu onestitatea miorlăit-tristă a omului beat-criță în timp ce-și căuta șireturile inexistente (fiind încălțat cu bilgheri fără șireturi). „Hai mă lasă prostiile că ești încălțat. Mișcă odată, că ne prinde dimineața pe aici.”. Omul a încercat să se ridice fără prea mare entuziasm, după care a căzut lat pierzandu-și cunoștința. Cineva a zis speriat: „Să vezi că a mierlit-o!” Pisoi, unul din buzoieni, spune: „Hai sa mergem pănă acasă la mine, ca să vedem dacă mai sulfă sau nu.” La halul de beție în care eram, soluția era genială. Așa că peste vreo un sfert de oră, undeva sigur după ora doi dimineața, mai bine de o duzină de soldați îmbrăcați civil și beți-morți intram în apartamentul Pisoiului care ne prezentă formal mamei și surorii sale, buimace de somn amândouă, ca pe colegii săi pe care s-a gândit ca n-ar fi rău să ne prezinte, dacă tot ne aflam în trecere prin cartierul lui.  „Și în plus, îi spuse Pisoiul mamei sale, îl avem pe ăsta care nu știm dacă e viu sau mort”. La care mama sa aproape să leșine îl trage disperată pe „mort” in sufragerie pe o canapea, unde s-a constat cu ușurare ca mortul era cât se poate de viu, dar nu întru-totul lucid. 

Eforturile de resuscitare n-au fost în zadar. „Mortul” a început să clipeasca din ochișori ca un godac după ce a fost scuturat, pălmuit, bătut pe spate, stropit cu apă rece, frecat cu spirt pe frunte și mai ales după ce în prealabl vărsase mai multe bucăți de babic nemestecate în ligheanul de lânga canapea. Nu reușea totuși să-și amintească că servește patria sub drapelul Regimentului 60 și era foarte îngrijorat că dacă întârzie dimineața la examenul  de Bacalaureat (o simplă formalitate în vremea Epocii de Aur) va pierde șansa de a da la facultate și apoi o sa faca armata la un an și șase luni la diribau…

Peste ocean, din nou...

...spre Crâng și alte amintiri.

Perle

Două „perle” pe care mi le-a spus ieri Ursu' pe Skype, amintiri de pe vremea când fratele lui era în armată:

„Bă, dacă ești tâmpit și nu-ți amintești atunci ia-ți un carnet, uite ca ăsta, și scrie în el!”

„Dacă faci meningită atunci ori mori, ori rămâi tâmpit. Eu știu, că am avut!”