Containerul

Nu-mi amintesc prea bine etapele de urmat le saltul cu container, probabil pentru că la TR în '83-'84 n-am făcut un astfel de salt, după cum n-am făcut nici salturi de noapte și nici pe apă. Îmi amintesc doar că trebuia ținut containerul între genunchi la ieșirea din avion, apoi după stabilizare parcă trebuia desfacută o buclă / carabinieră (?) prin care containerul era prins de harnașament (unde exact?) și lăsat să cadă încet până ce se întindea complet cordonul, iar în final era deschisă principala, însă totul e cam vag în mintea mea. Mai știe cineva?

Amintiri Cazone - Partea a 6-a, Apoteoza Popescului, Continuare

După vreo doi ani de întrerupere, aflat în Italia cu treburi, mi-am învins lenea congenitală și continui cu amintirile cazone. Am văzut deja pe aici cam tot ce merita văzut și chiar și ceea ce nu merita văzut și de acum țin AMR-ul celor câteva zile până la întoarcerea acasă, unde mă așteaptă tax day pe 15 aprilie... 

După ce maiorul Scântei ne lăsă în plata Domnului in Crâng și plecă spre casă, ne continuarăm și noi drumul spre poarta cazărmii. Era probabil 2 sau 3 dimineața. Spre surprinderea mea Hodârnau și Brânză erau încă pe baricade. Buluceală mare la ușa cancelariei lor. Popescu se străduiește să-și pastreze poza marțială. Hodârnău șade pe scaun cu cascheta pe ceafă, cravata lărgită, fumează detașat și se hlizește zgomotos. Brânză în picioare, ca scos din cutie, se uită hipnotizat la tuburile corodate de proiectile AA aduse din poligonul de la Ulmeni. Popescu debitează prăpastii în limba de lemn a armatei descriind acțiunea noastră cât mai in amănunt. Cei doi maiori dau din cap afirmativ și încurajator.  La un moment dat Brânză îl întrerupe abrupt și-i spune: „Popescule vreau un raport scris și complet până azi la ora 12.” „Am înțeles toaș’u maior. Plec chiar acum să-l întocmesc.” răspunse Popescu dintr-o suflare. „A, nu! Tu pleci acasă și numești pe cineva din pluton să-l alcătuiască.” replică Hodârnău rânjind. Popescu se uită în jur ușor dezorientat și-l indică pe V. din Nehoiașu, apoi pe D.Ș. și pe mine (care alcătuiseram crochiurile). Hodârnău începe să râdă și-i spune că-i trebuie un raport de misiune și nu Enciclopedia Academiei R.S.R, dar rămâne totuși ca noi trei să-l ticluim.

Între timp se întoarce la Hotelul Paie și compania I-a de la viaduct, unde ne așteptase cîteva ore bune în zadar. Sunt enervați și înjură zgomotos. Câțiva urcă până sus și încearcă să afle pe unde ne-am strecurat. Evident că noi stăm ferm pe baricade cu povestea lui Popescu (cu elementele de cercetare înaintate ale plutonului, care bla, bla, bla...) și râdem zgomots de ei spunîndu-le că au orbul găinilor și că până la urmă am fost generoși că nu le-am furat și bilgherii din picioare la cât de tolomaci sunt. Evident că asta-i enervează și mai tare iar vociferările de ambele părți se întețesc. Sunt convins că bănuiesc o potlogărie, dar nu cred că reușesc să-și imagineze detaliile, iar noi ne ținem tare și-i dăm înainte cu iscusința noastră nemaipomenită. 

Dimineața ne-au lăsat să dormim una sau două ore în plus. Nu ne-au scos nici măcar la raportul de regimentului. Așa că ne-am pus pe clocit raportul. Nu mai rețin cum am escamotat ora petrecută în carciuma din Stâlpu, însă suntem foarte atenți ca și desfășurătorul în timp să fie făra fisură. În fapt aproapte tot plutonul contribuie la lucrătură, cu idei mai mult sau mai puțin valabile, ceea ce face ca raportul să fie cu adevarat o „operă colectivă a maselor”, in spiritul epocii, așa cum constată cineva în hohotele generale de râs. Cu unele chestii chiar se sare peste gard. V. din Nehoiașu bagă de exemplu detalii absurde: Înainte de a ajunge în poligon am trecut pe lânga o stână. Insistă să precizeze în raport că stâna avea 253 de oi si 3 ciobani (firește că nu mai rețin numărul burtit atunci). Eu și alți câțiva ne opunem, pe motiv că asta e prea groasă: Cât de tâmpit trebuie să fie cineva ca să-și imagineze că pierduți în noapte și în ploaie în căutare de tuburi de artilerie, nu aveam altă treabă mai bună de făcut decât să numărăm oi și ciobani?! Însă „colectivul” decide că e o chestie haioasă și ca atare trebuie păstrată. Am mai înflorit pe ici și colo crochiurile să aiba un aspect cât mai comercial, iar la ora 11,30 raportul era predat lui Brânză. Din motive pe care nu le cunosc Popescu nu a apărut deloc în dormitorul în care ne dezlănțuiam talentele operativ-tactice. Presupun că l-au reținut la comandament tocmai ca să nu poată vedea raportul înaintea lui Brânză & Hodârnău și să elimine indiciile ce ar fi dat în gât vreo găinărie... 

Dupăamiază au adunat întregul batalion T.R. într-una din sălile de pliaj unde Brânza a citit extaziat, cu lătrături sacadate, întregul raport. A insistat pe nivelul amănunțit al detaliilor. Pe precizia crochiurilor (evident că dupa ajustarile postfactum nici GPS-ul n-ar fi scos coordante atat de precise, dar nu s-a prins), a documentării traseului de fapt versus cel planificat, iar în încheiere a insistat că a fost profund impresionat de acuratețea detaliilor, care pe timp de război fac diferența dintre succes și moarte. A dat ca un exemplu remarcabil faptul că nu am ezitat să cercetăm stâna ne-marcată pe hărțile militare ale R.S.R. ca să ne asigurăm ca inamicul nu pândește printre oi ca să dea mai apoi o lovitură mortală plutonului 5. Moment în care cineva a constat cu voce joasă că excesul de lătrat și militărie l-au lăsat pe Brânză cu sechele grave și creierașii franjuri. În încheiere l-a felicitat pe Popescu și i-a spus că e mândru de el. Iar Hodârnau a precizat că de la 1 iulie, odată ce noi eram liberați, Popescu urma să preia comanda uneia din grupele de cercetare-diversiune ale regimentului. Popescu care până la încheiere a stat crispat, s-a destins dintr-o dată și l-am văzut afișând un rânjet fericit de la o ureche la alta. La întoarcerea în dormitor ne-a invitat la el acasa peste vreo doua zile ca să sărbătorim reușita isprăvii strategice.  

Nu știu dacă a făcut-o intenționat sau nu, dar în seara în care viitorul cercetaș ne invitase la el, OSR era locotentul Roșca de la plutonul 2 (un lătrău isteric, care era supărat pe viață în general și pe soldați in mod special) iar la continuitate era căpitanul Cupăr (nu știu sigur cum i se ortografiază numele, dar presupun că nu „Cooper”), proaspăt absolvent al Academiei Militare. Acesta din urmă nu pierdea nici o ocazie să spună ca dacă ar fi el în locul maiorului Hodârnău la comanda batalionului T.R., batalionul ar zbârnâi și că noi ne-am dori moartea. În pofida acestor inconveniente cel puțin jumătate de pluton am plecat acasă la Popescu. Am mers ghidonați de unul din buzoieni pe tot soiul de străduțe înguste până am nimerit în fața curții cu pricina. Popescu si fratele sau au tras o masa de lemn și niste bănci lungi ca-n berăriile tradiționale cehești in mijlocul curții lor fără iarbă. Tatăl lui nu mai prididea să aducă vin cu gălețile și babic (un soi de cârnat uscat si picant de prin partea locului – foarte bun de altfel). Cred că i-am lăsat cu totul pe uscat. Eu adusesem un litru de țuică fiartă de două ori, care trebuie să fi avut minimum 60°, așa încât nu trecuse cu mult de miezul nopții când am ajuns cu toții beți franjuri – de pe urma găleților de vin bun, de țuică din Muntenia (fiartă o singura dată) și a celei din Transilvania (fiartă de două ori).  

Nu mai rețin dacă am plecat de bună voie s-au alungați, în orice caz ne-am despărțit în termeni cât se poate de cordiali, felicitându-l cu efuziune pe tatăl locotentului Popescu și asigurându-l că fiul său va ajunge măcar general de aviație (chiar daca absolvise școala de infanterie). Străzile erau pustii și noi răgeam tot soiul de cântece dezlânate care orice bețivi ce se respectă. La un moment dat, am auzit din urmă un țipăt disperat „Hadidasu’! Hadidasu’!” Un camarad zăcea în mijlocul drumului căutând ceva la picioare. „Ce ai mă?! De ce chirăi?!” „Mi-am pierdut hadidasu’! Nu pot să merg desculț” zise acesta cu onestitatea miorlăit-tristă a omului beat-criță în timp ce-și căuta șireturile inexistente (fiind încălțat cu bilgheri fără șireturi). „Hai mă lasă prostiile că ești încălțat. Mișcă odată, că ne prinde dimineața pe aici.”. Omul a încercat să se ridice fără prea mare entuziasm, după care a căzut lat pierzandu-și cunoștința. Cineva a zis speriat: „Să vezi că a mierlit-o!” Pisoi, unul din buzoieni, spune: „Hai sa mergem pănă acasă la mine, ca să vedem dacă mai sulfă sau nu.” La halul de beție în care eram, soluția era genială. Așa că peste vreo un sfert de oră, undeva sigur după ora doi dimineața, mai bine de o duzină de soldați îmbrăcați civil și beți-morți intram în apartamentul Pisoiului care ne prezentă formal mamei și surorii sale, buimace de somn amândouă, ca pe colegii săi pe care s-a gândit ca n-ar fi rău să ne prezinte, dacă tot ne aflam în trecere prin cartierul lui.  „Și în plus, îi spuse Pisoiul mamei sale, îl avem pe ăsta care nu știm dacă e viu sau mort”. La care mama sa aproape să leșine îl trage disperată pe „mort” in sufragerie pe o canapea, unde s-a constat cu ușurare ca mortul era cât se poate de viu, dar nu întru-totul lucid. 

Eforturile de resuscitare n-au fost în zadar. „Mortul” a început să clipeasca din ochișori ca un godac după ce a fost scuturat, pălmuit, bătut pe spate, stropit cu apă rece, frecat cu spirt pe frunte și mai ales după ce în prealabl vărsase mai multe bucăți de babic nemestecate în ligheanul de lânga canapea. Nu reușea totuși să-și amintească că servește patria sub drapelul Regimentului 60 și era foarte îngrijorat că dacă întârzie dimineața la examenul  de Bacalaureat (o simplă formalitate în vremea Epocii de Aur) va pierde șansa de a da la facultate și apoi o sa faca armata la un an și șase luni la diribau…

Peste ocean, din nou...

...spre Crâng și alte amintiri.

Perle

Două „perle” pe care mi le-a spus ieri Ursu' pe Skype, amintiri de pe vremea când fratele lui era în armată:

„Bă, dacă ești tâmpit și nu-ți amintești atunci ia-ți un carnet, uite ca ăsta, și scrie în el!”

„Dacă faci meningită atunci ori mori, ori rămâi tâmpit. Eu știu, că am avut!”

„Un vultur al înălţimilor”

Astăzi am aflat cu bucurie despre fostul baștan, coleg de generație la UM din Buzău și bun prieten, Radu Găină, actualmente realizator și regizor de filme documentare și docu-drame la TVR. El este, printre altele, autorul documentarului „Un vultur al înălţimilor”, un film despre spiritul paraşutismului militar întruchipat în personalitatea generalulului Baştan, care a fost prezentat pe TVR1 şi TVR Internaţional în vara acestui an. Poate că Radu va accepta să scrie el însuși aici detalii despre cum a realizat filmul și ce personalități ale parașutismului militar din România a intervievat cu această ocazie. Cu puțin noroc voi putea să vizionez și eu filmul în curând prin amabilitatea regizorului și a unei persoane de la Ambasada României din Ottawa.

Informație primită pe 30 noiembrie direct de la regizorul filmului: TVR Internaţional va redifuza filmul „Un vultur al înălţimilor”, consacrat memoriei generalului Grigore Baştan, sâmbătă 08.12.2012 la orele 8.00 şi 22.30 (orele României).

Ceaiul cu rom

Mi-am făcut un obicei, în ultimul timp... Seara îmi fac un ceai de mentă cu zahăr tos și cu rom. Gustul lui îmi amintește de ceaiul pe care îl beam în armată, numai că pe vremea aceea îmi era atât de foame încât adăugam și biscuiți sau un sfert de pâine de aia neagră, cazonă. Mmmm, ce buni erau biscuiții ăia, de vreo două ori mai groși decât cei de la magazin și cu gust oarecum diferit...

Dupa 28 de ani

Astăzi, duminică 22 iulie 2012, am sărit din nou cu paraşuta, la 28 de ani de cand am fost brevetat. Am făcut saltul cu o paraşută-aripă sportivă ataşat „în tandem” de un instructor.

Am sărit la Mile High Parachuting pe un aerodrom situat lângă orăşelul Arnprior, la o oră cu maşina distanţă de Ottawa (Canada). Înainte să sari ți se face un „instructaj”, adică vizionezi o înregistrare video de vreo 10 minute după care primești și niște instrucțiuni verbale. Instructorii care sar în tadem cu novici au toți peste 40 de ani și de la 1000 de salturi în sus; cei doi cu care am vorbit mai mult aveau respectiv 1400 și 1600 salturi.

Avionul a fost surprinzător de mic dar bănuiesc că pentru paraşutismul sportiv e standard. Saltul l-am făcut de la 3000 m (10000 picioare), înălţime la care avionul a urcat în 20-30 de minute. A fost o zi superbă, cu soare, câţiva nori, vânt acceptabil. Instructorul, în faţa căruia eram ataşat cu ajutorul a patru carabiniere, a strâns pe mine cât a putut de tare „harnaşamentul” încă de la sol; mi-a zis că "we are both big guys" şi deci trebuie să fie sigur că nu riscăm să se lărgească vreo legatură în aer. Foarte frumos, însă ca urmare a acestor măsuri de siguranţă de-abia am putut să respir până ce am aterizat.

Odată uşa avionului deschisă, am aşezat conform instructajului piciorul drept pe o mică platformă instalată în acest scop pe bechia din dreapta iar piciorul stâng flexat l-am sprijinit pe marginea podelei, genunchiul stâng ieşind în exterior. Mâinile le ţineam pe chingi în faţă, ca atunci când cari un rucsac la munte. Picioarele, eşti instruit să le flexezi în spate imediat după ce ieşi pe uşa avionului, ca şi cum ai vrea să-i dai un şut în fund instructorului. Instructorul a numărat unu-doi-trei apoi m-a împins afară şi imediat am făcut o tumbă în aer, cam cum făceau băieţii la saltul la trapă la Bobocu. Am descoperit mai târziu că la faza asta mi-am julit pielea de pe piciorul stâng pe muchia de aluminiu a podelei avionului, prin salopeta de salt (numită în engleză jumpsuit).

Am avut o senzaţie persistentă de greaţă pe care n-am avut-o pe vremuri la ieşirea din AN-2. Mă gândesc că poate a fost din cauza tumbei făcute în aer; Ursule, ai vreo idee, ai simţit aşa ceva când ai sărit la trapă? În armată, înainte de fiecare salt, ne învârteam în aparatele acelea rotitoare din baza de parașutare la sol până ce nu ne mai puteam ridica de pe iarbă de rău ce ne era, cred ca de asta nu aveam nicio problemă la salt. Dar şi mai intens a fost sentimentul acela inedit de siguranţă pe care îl ai odată ieşit din avion, ceva ce nu mai simţisem de mult timp. Îmi amintesc şi acum, de pe vremuri, cum stăteam în picioare în avion cu 25 kg în spate şi 15 (?) kg în faţă, străduindu-mă să nu cad şi gândidu-mă că tot ce vroiam era să sar cât mai repede pentru ca numai acolo, afară, în aer, puteam avea „controlul” situaţiei, mă simțeam în siguranţă. La fel şi de data asta, am clară în minte imaginea de ieri, eram cu capul în jos şi puţin lateral la câteva secunde după ce am ieşit din avion, vedeam norii şi linia orizontului în stânga, aveam impresia că sunt într-un mic uragan, şi aveam acea mică satisfacţie că mă aflu în aer, că nu mai sunt în spaţiul strâmt din avion unde mişcările îmi fuseseră atât de greoaie şi de limitate!

Apoi ne-am stabilizat orizontal şi instructorul mi-a dat semnalul (o bătaie scurtă pe umăr) să întind mâinile lateral, ca în poziţia bine-cunoscută „stil”. Presiunea dinamică a aerului era atât de mare încât aveam senzaţia că nu pot respira confortabil pe nas, deci am respirat pe gură. Mi se explicase că viteza de cădere verticală cu stabilizatorul (numit în engleză pilot parachute) deschis e de circa 200 km/h (56 m/s; cred că la BG-7 cu stabilizator era 65 m/s). Căderea asta „liberă” ar fi durat cam 30 s. Instructorul a deschis principala la vreo 1500 m (5000 picioare). Şocul deschiderii a fost neaşteptat de puternic şi în vreo trei trepte, ultima fiind cea mai bruscă. În acel moment senzația de greață s-a intensificat scurt. A urmat o coborâre lină de vreo 5 minute. În timpul ăsta am avut ocazia să pilotez puţin paraşuta iar instructorul a făcut câteva viraje strânse. Parașuta-aripă sportivă poate să coboare foarte repede sau foarte încet, asta știam deja; este surprinzător zgomotul pe care îl face prin frecarea cu aerul atunci când se deplasează cu viteză mare, în special în timpul virajelor. Aterizarea a fost lină, razant cu solul, cu picioarele lipite şi ridicate la 90 de grade (e standard aşa, rareori se face aterizarea în picioare, fiind în tandem). La sol, după lărgirea harnaşamentului, am putut în sfârşit să respir ca lumea!

Nu am avut niciunul dintre cele două sentimente surprinzătoare de la primul salt din armată: cel de „dilatare a timpului” (când primele câteva secunde par de vreo patru-cinci ori mai lungi) şi cel de „dedublare mintală” (când o parte a minţii numără secundele până la deschiderea manuală iar cealaltă parte observă detaşată ceea ce se întâmplă în jur).

Există un dispozitiv echivalent cu aparatul KAP-3 care arată ca un USB stick, măsoară înălţimea şi viteza paraşutistului şi se declanşează atunci când cobori prea repede la o înălţime prea mică.

Am văzut înainte de salt mai multe tipuri şi mărimi de paraşute sportive. Cel care te filmează în timpul saltului (opţional) are o paraşută foarte mică, ca un rucsac triunghiular aproape plat care conţine şi principala şi siguranţa, una peste alta. Pe de altă parte, paraşuta cu care sari cu instructorul e de trei-patru ori mai mare (împachetată) iar siguranţa e undeva dedesubtul principalei, cum stai in picioare vertical cu ele în spate. În funcţie de greutatea studentului instructorul poate alege o paraşută mai mare sau mai mică. Greutatea maximă admisă a studentului este de 105 kg (230 livre) dar în mod excepţional, am aflat, se acceptă până la 115 kg (253 livre). Principala este pliată foarte repede, în vreo 10-15 minute. Pliajul (în engleză packing) îl fac niște tineri, am văzut chiar un băiat de vreo 12-14 ani ocupându-se cu asta, care sunt plătiți 5 dolari pentru fiecare pliaj. În schimb, pliajul siguranţei urmează un protocol diferit, meticulos, care poate dura până la două ore şi e făcut numai de experţi.

În pozele ataşate se poate vedea un săculeţ negru dreptunghiular prins în faţă. El conţine vestele de salvare pentru student şi instructor. Era apă în apropiere şi vestele au fost obligatorii; mă întreb însă cât de utilă este poziţionarea lor, împachetate, în cazul în care ar trebui folosite.

Domnişoara din a doua fotografie este fiica mea care, cu această ocazie, şi-a făcut botezul aerului. Acum suntem doi paraşutişti în familie! :) În stânga în poză este instructorul ei, Vic, care lucrează la BlackBerry. În dreapta este instructorul meu, Gerry, care lucrează la DHL.

Toţi cei de la Mile High au o meserie principală, un day job, iar vara în weekend fac skydiving. Una dintre fetele de acolo, în vârstă de vreo 20 de ani, e coafeză şi arbitru de hochei la copii. Un tip e contractor militar, expert în paraşutări ghidate prin GPS. Ei vin acolo cu familiile, cu animalele de companie, cu prietenii. La sfârşitul zilei se deschide lada cu băuturi ţinute la gheaţă şi toată lumea este invitată; am băut şi eu o bere cu ei înainte de a pleca înapoi spre casă. Uneori îşi petrec noaptea acolo, fac camping la 300 m de drop zone. Este incredibil cât sunt de prietenoşi, de dispuşi să te accepte în comunitatea lor, să comunice cu tine, deşi abia făcuserăm cunoştinţă cu ei. În avion, înainte să sărim, l-am întrebat pe Gerry: „Care este diferenţa dintre skydiving şi paraşutism?” Mi-a răspuns: „Paraşutism este ceea ce fac trupele aeropurtate. Skydiving este ceea ce faci ca să te distrezi.” E punctul lui de vedere.

Am cunoscut cu ocazia asta şi doi paraşutişti militari canadieni. Unul era foarte tânăr, certificat recent la baza militară de la Trenton (locul de unde Canada trimite avioanele alea mari spre Orientul Mijlociu) iar celălalt era un veteran, fusese deja de două ori în zone de conflict din Balcani.