Perle

Două „perle” pe care mi le-a spus ieri Ursu' pe Skype, amintiri de pe vremea când fratele lui era în armată:

„Bă, dacă ești tâmpit și nu-ți amintești atunci ia-ți un carnet, uite ca ăsta, și scrie în el!”

„Dacă faci meningită atunci ori mori, ori rămâi tâmpit. Eu știu, că am avut!”

„Un vultur al înălţimilor”

Astăzi am aflat cu bucurie despre fostul baștan, coleg de generație la UM din Buzău și bun prieten, Radu Găină, actualmente realizator și regizor de filme documentare și docu-drame la TVR. El este, printre altele, autorul documentarului „Un vultur al înălţimilor”, un film despre spiritul paraşutismului militar întruchipat în personalitatea generalulului Baştan, care a fost prezentat pe TVR1 şi TVR Internaţional în vara acestui an. Poate că Radu va accepta să scrie el însuși aici detalii despre cum a realizat filmul și ce personalități ale parașutismului militar din România a intervievat cu această ocazie. Cu puțin noroc voi putea să vizionez și eu filmul în curând prin amabilitatea regizorului și a unei persoane de la Ambasada României din Ottawa.

Informație primită pe 30 noiembrie direct de la regizorul filmului: TVR Internaţional va redifuza filmul „Un vultur al înălţimilor”, consacrat memoriei generalului Grigore Baştan, sâmbătă 08.12.2012 la orele 8.00 şi 22.30 (orele României).

Ceaiul cu rom

Mi-am făcut un obicei, în ultimul timp... Seara îmi fac un ceai de mentă cu zahăr tos și cu rom. Gustul lui îmi amintește de ceaiul pe care îl beam în armată, numai că pe vremea aceea îmi era atât de foame încât adăugam și biscuiți sau un sfert de pâine de aia neagră, cazonă. Mmmm, ce buni erau biscuiții ăia, de vreo două ori mai groși decât cei de la magazin și cu gust oarecum diferit...

Dupa 28 de ani

Astăzi, duminică 22 iulie 2012, am sărit din nou cu paraşuta, la 28 de ani de cand am fost brevetat. Am făcut saltul cu o paraşută-aripă sportivă ataşat „în tandem” de un instructor.

Am sărit la Mile High Parachuting pe un aerodrom situat lângă orăşelul Arnprior, la o oră cu maşina distanţă de Ottawa (Canada). Înainte să sari ți se face un „instructaj”, adică vizionezi o înregistrare video de vreo 10 minute după care primești și niște instrucțiuni verbale. Instructorii care sar în tadem cu novici au toți peste 40 de ani și de la 1000 de salturi în sus; cei doi cu care am vorbit mai mult aveau respectiv 1400 și 1600 salturi.

Avionul a fost surprinzător de mic dar bănuiesc că pentru paraşutismul sportiv e standard. Saltul l-am făcut de la 3000 m (10000 picioare), înălţime la care avionul a urcat în 20-30 de minute. A fost o zi superbă, cu soare, câţiva nori, vânt acceptabil. Instructorul, în faţa căruia eram ataşat cu ajutorul a patru carabiniere, a strâns pe mine cât a putut de tare „harnaşamentul” încă de la sol; mi-a zis că "we are both big guys" şi deci trebuie să fie sigur că nu riscăm să se lărgească vreo legatură în aer. Foarte frumos, însă ca urmare a acestor măsuri de siguranţă de-abia am putut să respir până ce am aterizat.

Odată uşa avionului deschisă, am aşezat conform instructajului piciorul drept pe o mică platformă instalată în acest scop pe bechia din dreapta iar piciorul stâng flexat l-am sprijinit pe marginea podelei, genunchiul stâng ieşind în exterior. Mâinile le ţineam pe chingi în faţă, ca atunci când cari un rucsac la munte. Picioarele, eşti instruit să le flexezi în spate imediat după ce ieşi pe uşa avionului, ca şi cum ai vrea să-i dai un şut în fund instructorului. Instructorul a numărat unu-doi-trei apoi m-a împins afară şi imediat am făcut o tumbă în aer, cam cum făceau băieţii la saltul la trapă la Bobocu. Am descoperit mai târziu că la faza asta mi-am julit pielea de pe piciorul stâng pe muchia de aluminiu a podelei avionului, prin salopeta de salt (numită în engleză jumpsuit).

Am avut o senzaţie persistentă de greaţă pe care n-am avut-o pe vremuri la ieşirea din AN-2. Mă gândesc că poate a fost din cauza tumbei făcute în aer; Ursule, ai vreo idee, ai simţit aşa ceva când ai sărit la trapă? În armată, înainte de fiecare salt, ne învârteam în aparatele acelea rotitoare din baza de parașutare la sol până ce nu ne mai puteam ridica de pe iarbă de rău ce ne era, cred ca de asta nu aveam nicio problemă la salt. Dar şi mai intens a fost sentimentul acela inedit de siguranţă pe care îl ai odată ieşit din avion, ceva ce nu mai simţisem de mult timp. Îmi amintesc şi acum, de pe vremuri, cum stăteam în picioare în avion cu 25 kg în spate şi 15 (?) kg în faţă, străduindu-mă să nu cad şi gândidu-mă că tot ce vroiam era să sar cât mai repede pentru ca numai acolo, afară, în aer, puteam avea „controlul” situaţiei, mă simțeam în siguranţă. La fel şi de data asta, am clară în minte imaginea de ieri, eram cu capul în jos şi puţin lateral la câteva secunde după ce am ieşit din avion, vedeam norii şi linia orizontului în stânga, aveam impresia că sunt într-un mic uragan, şi aveam acea mică satisfacţie că mă aflu în aer, că nu mai sunt în spaţiul strâmt din avion unde mişcările îmi fuseseră atât de greoaie şi de limitate!

Apoi ne-am stabilizat orizontal şi instructorul mi-a dat semnalul (o bătaie scurtă pe umăr) să întind mâinile lateral, ca în poziţia bine-cunoscută „stil”. Presiunea dinamică a aerului era atât de mare încât aveam senzaţia că nu pot respira confortabil pe nas, deci am respirat pe gură. Mi se explicase că viteza de cădere verticală cu stabilizatorul (numit în engleză pilot parachute) deschis e de circa 200 km/h (56 m/s; cred că la BG-7 cu stabilizator era 65 m/s). Căderea asta „liberă” ar fi durat cam 30 s. Instructorul a deschis principala la vreo 1500 m (5000 picioare). Şocul deschiderii a fost neaşteptat de puternic şi în vreo trei trepte, ultima fiind cea mai bruscă. În acel moment senzația de greață s-a intensificat scurt. A urmat o coborâre lină de vreo 5 minute. În timpul ăsta am avut ocazia să pilotez puţin paraşuta iar instructorul a făcut câteva viraje strânse. Parașuta-aripă sportivă poate să coboare foarte repede sau foarte încet, asta știam deja; este surprinzător zgomotul pe care îl face prin frecarea cu aerul atunci când se deplasează cu viteză mare, în special în timpul virajelor. Aterizarea a fost lină, razant cu solul, cu picioarele lipite şi ridicate la 90 de grade (e standard aşa, rareori se face aterizarea în picioare, fiind în tandem). La sol, după lărgirea harnaşamentului, am putut în sfârşit să respir ca lumea!

Nu am avut niciunul dintre cele două sentimente surprinzătoare de la primul salt din armată: cel de „dilatare a timpului” (când primele câteva secunde par de vreo patru-cinci ori mai lungi) şi cel de „dedublare mintală” (când o parte a minţii numără secundele până la deschiderea manuală iar cealaltă parte observă detaşată ceea ce se întâmplă în jur).

Există un dispozitiv echivalent cu aparatul KAP-3 care arată ca un USB stick, măsoară înălţimea şi viteza paraşutistului şi se declanşează atunci când cobori prea repede la o înălţime prea mică.

Am văzut înainte de salt mai multe tipuri şi mărimi de paraşute sportive. Cel care te filmează în timpul saltului (opţional) are o paraşută foarte mică, ca un rucsac triunghiular aproape plat care conţine şi principala şi siguranţa, una peste alta. Pe de altă parte, paraşuta cu care sari cu instructorul e de trei-patru ori mai mare (împachetată) iar siguranţa e undeva dedesubtul principalei, cum stai in picioare vertical cu ele în spate. În funcţie de greutatea studentului instructorul poate alege o paraşută mai mare sau mai mică. Greutatea maximă admisă a studentului este de 105 kg (230 livre) dar în mod excepţional, am aflat, se acceptă până la 115 kg (253 livre). Principala este pliată foarte repede, în vreo 10-15 minute. Pliajul (în engleză packing) îl fac niște tineri, am văzut chiar un băiat de vreo 12-14 ani ocupându-se cu asta, care sunt plătiți 5 dolari pentru fiecare pliaj. În schimb, pliajul siguranţei urmează un protocol diferit, meticulos, care poate dura până la două ore şi e făcut numai de experţi.

În pozele ataşate se poate vedea un săculeţ negru dreptunghiular prins în faţă. El conţine vestele de salvare pentru student şi instructor. Era apă în apropiere şi vestele au fost obligatorii; mă întreb însă cât de utilă este poziţionarea lor, împachetate, în cazul în care ar trebui folosite.

Domnişoara din a doua fotografie este fiica mea care, cu această ocazie, şi-a făcut botezul aerului. Acum suntem doi paraşutişti în familie! :) În stânga în poză este instructorul ei, Vic, care lucrează la BlackBerry. În dreapta este instructorul meu, Gerry, care lucrează la DHL.

Toţi cei de la Mile High au o meserie principală, un day job, iar vara în weekend fac skydiving. Una dintre fetele de acolo, în vârstă de vreo 20 de ani, e coafeză şi arbitru de hochei la copii. Un tip e contractor militar, expert în paraşutări ghidate prin GPS. Ei vin acolo cu familiile, cu animalele de companie, cu prietenii. La sfârşitul zilei se deschide lada cu băuturi ţinute la gheaţă şi toată lumea este invitată; am băut şi eu o bere cu ei înainte de a pleca înapoi spre casă. Uneori îşi petrec noaptea acolo, fac camping la 300 m de drop zone. Este incredibil cât sunt de prietenoşi, de dispuşi să te accepte în comunitatea lor, să comunice cu tine, deşi abia făcuserăm cunoştinţă cu ei. În avion, înainte să sărim, l-am întrebat pe Gerry: „Care este diferenţa dintre skydiving şi paraşutism?” Mi-a răspuns: „Paraşutism este ceea ce fac trupele aeropurtate. Skydiving este ceea ce faci ca să te distrezi.” E punctul lui de vedere.

Am cunoscut cu ocazia asta şi doi paraşutişti militari canadieni. Unul era foarte tânăr, certificat recent la baza militară de la Trenton (locul de unde Canada trimite avioanele alea mari spre Orientul Mijlociu) iar celălalt era un veteran, fusese deja de două ori în zone de conflict din Balcani.

Amintiri cazone - Partea a 5-a, Apoteoza Popescului

Piciorul locotenentului Popescu s-a refăcut până la urmă ceea ce i-a permis să revină la comanda plutonului 5. Căpitanul Anița, care-l înlocuise,  a trecut la ceva slujbă de birou, care-i lăsa ceva mai mult timp ca să se pregătească pentru admiterea la Academia Militară.  

Îndelunga absență a lui Popescu nu schimbase cu nimic micul nostru aranjament nespus și nescris (despre care am povestit în partea a 2-a) . Atât el cât și noi l-am respectat în continuare cu sfințenie. Totuși la un moment dat cred că șefii lui Popescu au început să miroasă ceva.  Un incident relativ minor ne-a dat de gândit.

La una din trageri maiorul Scântei,  comandantul companiei 1 TR, a fost primul care a plecat spre țintele de carton pentru a verifica rezultatele, înainte ca și conducătorul tragerii să ordone asta.  Cineva dintre ai noștrii  (V. din Nehoiu, cred) a imitat destul de bine cu gura o rafală de armă automată. Din motive pe care nu mi le amintesc, eu nu am fost de față (fiind sau în permisie, sau la arest). De aici variantele difereau enorm în funcție de povestitor: De la cea total neverosimilă în care Scântei s-ar fi aruncat panicat pe burtă scăpându-se în pantaloni, până la cea mult mai probabilă în care ar fi tresărit speriat întorcându-se înjurând furios spre linia de trăgători ce stăteau pe loc, în mod regulamentar de altfel. În orice caz incidentul a provocat hohote de râs și o veselie generală.

Câteva zile mai târziu maiorul Bodor, comandantul companiei a 2-a TR din care făceam și noi parte, a apărut pe la 10-11 noaptea dându-ne alarma. Era atât de iritat încât a uitat sa verifice efectivul, ceea ce i-a scăpat de arest pe cei câțiva plecați cu treburi prin Buzău fără hârtii. A scos tot plutonul pe platoul regimentului și a început să ne supună unei logoree dezlânate și incoerente. Bodor suferea probabil, la cei vreo 40-45 de ani pe care-i avea atunci, de o forma de senilitate precoce. Uita adesea ce voia să spună și se apuca să bată câmpii plin de avânt după care se oprea brusc și pleca. De data asta nu a mai plecat după ce și-a încheiat  șuvoiul de stupizenii prolixe ci a întrebat brusc: „Cine a făcut <Pac-pac>  după maiorul Scântei?” Tăcere, chiar dacă ne mușcam buzele să nu ne umfle râsul. Bodor a început să țipe isteric: „Cine a făcut <Pac-pac>  după maiorul Scântei?! Ăla de a comis-o să iasă din formație aici la stânga!”  A ieșit din formație V.,  autorul faptei. L-au urmat aproape imediat, înainte ca Bodor să poată scoate ceva din el,  King Kong și G.G.V. (proaspăt degradați pentru recordul la nopți dormite în arest). Apoi unul cate unul, în tăcere,  la intervale de una, doua secunde, tot plutonul.  Bodor a rămas blocat. A mormăit cu o voce joasă: „Mda, sunteți șmecheri, 're-ați ai dreaqu' de dobitoci! Las' că v-o scot eu pe nas...” și apoi a plecat brusc spre poarta cazărmii. Am mai rămas cam un minut stupefiați pe platou și după aia ne-am întors la dormitor.

Am decis în acea noapte după dezbateri furtunoase să-l menajăm cât de mult era posibil pe Popescu în zilele următoare. Ideea era că Popescu ar fi trebuit să facă „investigația”. Iar dacă a făcut-o comandantul lui direct în locul său, însemna că șefii lui Popescu simțeau că ceva nu e în regulă. Nu avea absolut nici un sens sa-i creem și noi dificultăți suplimentare. La urma urmei dacă se hotărau să-l mazilească, cel mai probabil el urma să fie înlocuit de cine știe ce cretin isteric cu care ne va fi mult mai dificil să o scoatem la capăt, otravindu-ne astfel ultimele săptămâni de armată.

Chestia asta adevenit evidentă cam o săptămână mai tarziu (totul se întâmpla undeva prin Mai 1989) când fiecare pluton a fost trimis în câte o misiune de câteva ore. Popescu a primit-o pe cea mai îndelungată și pe cea mai ingrată, destinată în mod evident eșecului: Trebuia să plecăm dupăamiaza târziu pe jos până la poligonul de artilerie de la Ulmeni, scăpând din posibilele ambuscade de pe parcurs, iar ca dovadă a faptului că am ajuns în poligon, trebuia să aducem tuburi de artilerie trase. Toate ca toate, dar asta din urmă era o chestie de-a dreptul criminală. Cum să găsești tuburi de artilerie trase, când tuburile trase de PM sau pistol, trebuiau adunate cu multă gijă și predate dupa fiecare tragere?! S-a întâmplat de altfel ca la o tragere să căutăm cu toții pentru vreo oră două tuburide PM ce nu ieșeau la socoteală. Motivul era acela că regimul comunist dorea să se asigure ca nimeni în țară nu posedă muniție ce ar putea fi folosită în revolte împotriva sa.

Popescu, care avea un ten măsliniu devenise de-a dreptul pământiu la față atunci când ne-a anunțat despre ce e vorba. A zis fără tragere de inimă însă că chiar dacă șansa de succes e de sub 5% trebuie măcar să ne încercăm norocul. La urma urmei, a mai zis el zâmbind trist o acțiune a parașutiștilor ce are peste 30% șanse de succes e ceva rar... Ne-a cerut mie și lui D.Ș, (și el pilot sportiv) să stabilim traseul și să pregătim crochiurile. Eu am protestat spunând că nu mă pricep la navigație. Popescu mi-a spus: „Bine dar ai zis că ai făcut zboruri de distanță cu planorul, nu-ți cer să nimerești Polul Sud noaptea, ci doar Ulmenii.”. „Am făcut într-adevăr câteva zboruri de distanță, dar afară de unul singur (cel pentru C-ul de argint) toate celelale în formație și altcineva avea grijă de navigație, eu doar mă țineam după cârd. Atunci când am mers solo la Luna m-am rătăcit și m-am făcut de cacao în 15 minute de mai multe ori decât în tot restul vieții mele.(1)” i-am răspuns. „Faceți ce puteți” a zis Popescu aproape inert.

Am stabilit să parcurgem prima parte a traseului (la sugestia lui Popescu), până la lăsarea întunericului în câmp deschis evitând drumurile și satele tocmai pentru a nu cădea în posibilele ambuscade.  Popescu primise și o schița a poligonului, deci măcar știam unde erau amplasamentele de tragere  - poligonul întinzându-se pe mai mulți kilometri. Am avut mare grija ca traseul să treacă pe lânga mai multe puncte de control (copaci singuratici indicati pe hartă, o stână, două-trei puncte de triangulație ). Am stabilit distanțele, am calculat duratele, azimuturile si relevmentele punctelor de control, am întocmit crochiurile și de aici Dumnezeu cu mila. 

Vremea era mizerabilă. Cerul plumburiu și începuse să plouă mocănește. Nu era chiar o plăcere să mergi prin clisa de pe arături. Am văzut de asemenea siluete în uniforme albastre pe drumul județean mergând  în aceeași direcție, deci era clar că ne vor încerca să ne prindă în ambuscadă. Spre stupefacția mea totul a mers perfect. Învățămintele lui Anița fuseseră însușite dicolo de orice așteptări. Eram în avans față de grafic și bifasem toate punctele de control până înainte de amurg. Ploaia se întețise si am decis să ne înfigem în cârciuma din Stâlpu. 

Cei câțiva mușterii din local s-au uitat așa un pic ciudat la soldații cu glugile trase pe cap și cu armele la ei ce se furișau unul câte unul în crâșmă. Faza cea mai frumoasă a fost atunci când a intrat L.S., mai mult copil decât adult (blând, abstinent, cuminte, prea bun și milos ca sa omoare fie și o muscă), trăgându-și mucii fioros, cu arma la bandulieră și comandând cu o voce răgușită de sub glugă un „Cognac mare și sec”. Omul de la tejghea s-a speriat un pic de asprimea vocii lui L.S. și a refuzat banii spunând ca băutura pentru armată e din partea casei (Ghinion! Eu apucasem deja să plătesc vodka mea...).  Am întârziat în cârciumă ceva mai mult pe motiv că oricum ne mișcam  mai repede ca și planul. 

Când am ieșit din birt era aproape întuneric și ploaia se oprise. Șansa a făcut ca norii să se spargă, soarele în apus ieșind dintre ei înainte de a apune cu totul. Cu soarele în spate i-am văzut pe 3-4 „cercetași” de la compania 1 gesticulând și vociferând nervoși. Ne pierduseră la intrarea în sat , ne-au căutat neîntrerupt în lungul și în latul satului, însă nu le-a trecut prin cap că ne-am înfundat în cârciumă. Ne-am dosit prin boscheții de pe marginea drumului până au ajuns în dreptul nostru după care am sărit in drum și i-am declarat morți (pe motiv că parașutiștii nu iau prizonieri), confiscându-le armele și carnetele de serviciu. Unul din ei a reușit ce-i drept sa-i subtilizeze în învălmășeală Gâscanului incărcătorul de la armă ceea ce a fost considerat mai încolo totuși o cicrcumstanță atenuantă J .  Le-am dat drumul să plece spre Buzău, iar dupa ce au dispărut în beznă (ce se lăsase cu totul intre timp) ne-am reluat traseul spre poligon.

Ne-am continuat drumul dupa reperele de pe harta urmând riguros azimuturile cu busola militară și verificând scrupulos relevementele diferitelor repere și puncte de control. Ceea ce nu era tocmai simplu pe întuneric cu cerul acoperit probabil 8/8 (nu se vedea nici o stea) . Grav era faptul că după hartă trebuia să fim deja în poligon și cu toate astea nu văzusem nici un gard sau ceva care să indice că am trecut de pe pășunea pe care pasc vitele pe un câmp unde se trage cu tunul. Am continuat drumul până acolo unde ar fi trebuit să fie amplasamentele de tragere. Evident doar câmp. Speram să fie niște biute sau ceva tranșee, dar nimic. „Și acum ce urmează?” a întrebat cineva. Popescu a spus cu o voce stinsă: „Hai să ne împrăștiem pe cateva sute de metri, care fumați aprindeți-vă vă rog țigările ca să nu ne pierdem în beznă. După aia mai vedem.”

Fără ca cineva să o spună cu voce tare toți ne gândeam la același lucru: Dacă i-au tras mârlanii țeapă lui Popescu și i-au dat o schiță a poligonului greșită în mod intenționat? Oricum cele 2 sau 3 lanterne pe care le aveam sunt aprinse... În mijlocul acestor gânduri sumbre aud în întuneric niște altercații: „Lasă-l băi dracului că-i doar un ciot de lemn putred”. Strig cu o voce ascuțită: „Stai așa și nu-l arunca! Cel mai apropiat copac e la vreo 5 km.” Ne adunăm mai mulți, incusiv Popescu care deja înșfăcase „ciotul” și-l curăță înfrigurat de pămânul argilos. Izbucnește într-un râs aproape isteric. „Asta e mă!”. „Ciotul” e un tub de artilerie antiaeriană calibrul 37mm corodat înfiorător, dar cu partea din spate aproape intactă si cu inscripția stampată încă foarte clar vizibilă: „R.P.R” ( de la Republica Populară Română) și o stea in 5 colțuri. Ne trecem extaziați de la unul la altul tubul puternic corodat, de parca ar fi fost o relicvă de aur. Până să plecăm mai găsim încă 2 tuburi de artilerie antiaeriană puternic corodate, de astă dată calibrul 23 mm.

E tocmai la timp. Începe să plouă din nou. „Hai să mergem la gara din Ulmeni” zic eu. Pentru orice eventualitate aveam crochiul deja făcut. Ajungem in haltă murați și plini de noroi. Avem însă un noroc porcesc și în câteva minute vine un personal pentru Buzău. Ajungem în Buzău după 1 noaptea. Peroanele pline de proaspeții încorporați care beau și cântă fericiți ca să-și facă curaj în jurul valizelor lor de lemn. Coborâm agale din trenul nostru. Trebuie că arătăm cumplit. Cântecele se sting. Viitorii trupeți se holbează în tăcere la noi. Gâtul mi-e uscat. Sunt plin de noroi. Simt apa ghiorțăind în bilgheri. Put. Epoletul drept imi atârnă după ce i-a zburat nasturele. Tabla de sergent de pe el e contorsionată. Un viitor trupete se uită cu o față disperată la mine și clipește nervos din ochi. Zic „Ce te zgâiești bă așa la mine? N-ai mai văzut intelectual (2)? Ia mai bine sări cu o bere la interval că putrezește degeaba în ladă.” Bietul de el imi întinde mecanic o siclă de bere din lada de lângă valiză. Scot capacul cu dinții și-l scuip cu meșteșug tocmai în coșul de gunoi. O gâlgâi dintr-o lovitură. Mareșalu' nu se mai obosește să ceară ci se servește direct din ladă apostrofâdu-l cu o voce răgușită pe bietul trupete: „Bă da' tu alta mai bună nu ai?! Asta o să-mi zgârie pântecul cel delicat. Nu mai  aveți respect nici măcar pentru voi înșivă...” Bietul de el bâiguie niște scuze și întreabă sfios: „Care-i  A.M.R.-ul vostru?” Cineva care se servește cu aceeași nesimțire din lada lui îi răspunde: „Vreo 60 de zile, da' trece. O să vezi că chiar și alea 18 luni ale tale o să treacă...”

Ne încolonăm cât de cât la ieșirea din gara cea cuprinsă în urma noastră de disperarea recruților și o luăm vioi spre regiment. Pe aleea din Crâng ce duce spre poartă ne întâlnim cu maiorul Scântei ce pleacă acasă. Popescu salută ceremonios. Noi suntem încolonați într-o formație decentă în urma lui. Scântei întreabă iritat: „De unde veniți? Toată compania 1 vă așteaptă la viaduct. Cum ați scăpat mă?!” Popescu răspunde răbdător în limbajul de lemn al armatei: „Toa'șu maior, permiteți să raportez. La întorcerea din misiunea ordonată, elementele de cercetare înaintată ale plutonului 5 (ascultând prăpăstiile Popescului ne simțeam ca o divizie blindată J ) au identificat forțe inamice superioare în zona de sud-vest a Crângului. Misiunea noastră fiind deja îndeplinită cu succes, am ordonat ocolirea pădurii și evitarea luptei cu forțele inamice superioare.” Scântei începe să schelălăie furios: „Cum nu v-a văzut idioții ăia mă?! Cum de nu v-a văzut aia mă?!? Halț!!! Zi-i Popescule! E chiori, sau e proști?!?” Popescu răspunde cu o voce scăzută: „Nu știu, toa'șu maior. Permiteți să merg să-i chem înapoi de la viaduct după ce-mi duc plutonul la dormitor?” Scântei s-a mai calmat un pic. Zice rânjind trist: „Lasă-i acolo Popescule, să te tot aștepte mult și bine și să se învețe minte...”

Numai bine,

LMH

Note

====================================

(1) Aia cu navigația pentru C-ul de argint a fost chiar crâncenă. Erau 3 probe de trecut pentru tipul ăsta de brevet: câștig de altitudine de 1000 m cu planorul, zbor de 50 de km cu aterizare la o destinație impusă și zbor de anduranță de 5 ore.  Am început cu câștigul de înălțime de 1000 m și zborul de distanță de 50 de km până la aeroportul militar de la Luna aflat convenabil la vreo 55 de km de noi. Am primit un atlas rutier din 1972, s-au sigilat barografele și mi-au urat succes într-o dimineață fierbinte din Septembrie 1986. Câștigul de înalțime n-a fost nici o problemă, erau ascendențe de până la 5-6 m/s din belșug. Am ajuns lejer la 2500 m ( adică un câștig de înalțime de vreo 2100m).

 Însă n-am văzut nicicum pista de la Luna. Parcă mă lovise orbul găinilor. Depășisem cu mai bine de 30 de minute timpul socotit. În disperare de cauză am intrat pe frecvența aeroportului militar și (supremă umilință și recunoaștere a faptului că m-am rătăcit) am cerut un „QDM de control” (adică am cerut un relevment goniometric). Omul de la turn mi-a dat cu o voce iritată relevmentul, azimutul, distanța (mă vedeau pe radar), altitudinea reală ca să-mi calibrez altimetrul, temperatura la pragul pistei (pe care am ignorat-o ca un zevzec) și mi-a spus: „Hai Făt-Frumosu' tatii binevoiește a te pogorâ din văzduhuri că tot grupul de vânătoare te așteaptă ca să-și poată începe ziua de zbor...”. Am văzut în sfârșit pista. Eram pe la 1000 de m. Am făcut câteva ture de vrie ca să pierd înălțime. Am trecut la 10-11 metri deasupra MiG-urilor 21 argintii strălucind orbitor în soare, aliniate cuminți la capul pistei. Carlingile erau deschise, unul din piloți era în picioare cu mâinile streașină la ochi. „O să fac o aterizare cum n-a mai văzut neam de neamul lor...” mi-am zis.  Apoi brusc de la vreo 2-3 metri m-am prăbușit ca un bolovan pe pistă. Nu a fost nici o urmă de buffeting așa cum simți înainte de a te angaja în vrie sau a rata o ranversare. A fost doar o cădere ordinară, ca cea a sacului din vagon.  Am făcut vreo 5-6 bonturi violente cap-coadă și m-am oprit. Mai mulți soldați și un mecanic au venit alergând spre mine. Am împins cu toții planorul spre pragul pistei. Un colonel în ținută de zbor m-a bătut pe umeri și m-a întrebat râzând, cu un puternic accent moroșan: „No dară ce aveți mă de cădeți tăți ca baligile pe pistă?! Auzi mă?! Te-or umilit ăștia teteo punîndu-te să zbori pe tinicheaua aia. No că dară tu ești copt și numa' bun de kozmonaut...”  Ăia din jur râdeau toți de se sufocau. Eu eram roșu la față ca miezul unui pepene și-mi zvâcneau tâmplele de rușine. Zice tot el: „Mă copile, batăr șogoru' din turn ti-o dat temperatura la pragul pistei, că dară l-oi auzit io. Sunt patruj' de grade. Aia înseamnă la tărtăreața ta că viteza de angajare crește musai cu batăr 10 km/h. No amu' ai priceput di ce ai căz't ca baliga?! Să le zici bă și la ăilalți” Ce-i drept am uitat să le zic, tot așa cum au uitat și altii să-mi zică mie. Măcar aterizarea jenibilă de la Luna a rămas între mine și câteva sute de oameni pe care nu i-am mai văzut niciodată. Ce era mai pebil de abia acum urma - zborul de anduranță...

====================================

(2) Expresia era de fapt copyright-ul Mareșalului.

 În prinele zile de armată maiorul Bodor ne-a trimis sub comanda unui ciorbagiu de la Batalionul 2 la un frizer din Simileasca pe cei ce aveam părul mai lung .  Ne-a ordonat expres să ne tundem regulamentar dar nu 0. Așa încât aproape toți ne-am tuns 0 ca să vedem ce o să ne facă. Mareșalu'  care avea deja părul său rar tuns oricum destul de scurt, murea de invidie că el nu apucase să se tundă 0. Fiind și un pic abțiguit l-a găsit pe unul la fel de beat ca și el ca să-l radă pe cap noaptea în dormitor cu un aparat de bărbierit. Bețivul ăla care l-a ras i-a umplut țeasta de tăieturi și la sfârșit i-a turnat din belșug spirt medicinal. Bietul Mareșal scoatea niște țipete infiorătoare, de parcă-l spinteca cineva cu un fierăstrău ruginit. Caporalul Szente de la batalionul 2, care a dormit cu noi în dormitor prinele săptămâni de armată - ca să ne mai calmeze pe alocuri, nu mai știa cum să-l liniștească. Dimineața s-a spălat el cum a putut mai bine, dar tot se vedeau ieșind de sub beretă șiroaie de sânge uscat. Era cam și cum ar fi fost scalpat și și-ar fi acoperit scalpul lipsă cu bereta. La masă trupeții se adunaseră râzând în jurul său ca la urs. Enervat, Mareșalul s-a răstit la ei: „Ce va holbați așa la mine, bă?! N-ați mai văzut intelectual până acuma?” 

Amintiri cazone - Partea a 4-a, Primul marș

Chestia cu marșul a crescut progresiv până în dupăamiaza cand ne-au împârțit cutille soioase din hartie maro cu câte 10 cartușe de manevră, o conservă fara eticheta ce conținea probabil carne de vită, o jumătate de pâine mai mult neagră decât albă și cateva sute de grame de brânză sărată împachetată in hârtie din aia în care se împachetau hainele. Anița ne-a anunțat sec că de plecat se va pleca din alarmă și a sugerat că ar fi bine să ne întrerupem un pic programul monden și viața socială agitată în următoarele nopți. Ideea nespusă fiind ca cine e găsit lipsă cu prilejul alarmei o îmbulinează nasol de tot. Câțiva fuseseră deja mutați la infanterie în principal din motive medicale, respectiv cei ce n-au dorit sau n-au putut să sară, dar totuși....

Marea majoritate am rămas în acea seară cuminți și cu capul între urechi în dormitorul nostru. Singurul eveniment remarcabil al serii a fost că pe la 9 jumate - 10 a apărut maiorul Hodârnău beat franjuri, descheiat la veston și zvârlind furios cu sfinți și cruci in toate direcțiile. A grohăit nervos ceva de neînțeles în gușă și s-a aruncat în patul bietului Agop (care fusese mutat la infanterie pe motive de tahicardie înainte de anul nou) adormind de cum a atins perna. Alarma cu pricina s-a produs în aceeași noapte, probabil undeva pe la ora 1 sau așa ceva. Hodârnău n-a fost câtuși de puțin tulburat de bubuiturile în rastel sau de celelalte zgomote continuându-și sforăitul zgomotos. Ne-am luat calabalâcul și am ieșit în relativă liniște și ordine (oricum mult mai bine decât mă așteptam) pe la postul 4, pe la depozitul de muniții, spre Sărata Monteoru. După prima oră în mod surprinzător, încă nu căzuse nimeni răpus pe marginea drumului J. 

Mergeam în flanc cu Pisoi și Mareșalu’. Mareșalu’ puțea înfiorător a trăscău infect și îngăima ceva de genul că mai are o sută de metri și crapă. Pisoiul mormăia printre dinți (falset desigur, ca noi toți ceilalți de altfel)    „Alexander the Great” al lui Iron Maiden. Nici unul din ei nu se putuse reține în noaptea respectivă și fuseseră să se trotileze cu ceva tărie la celebra „Babă” din Simileasca care vindea tot soiul de contrafaceri la prețuri exorbitante – otravă la sticlă nu altceva. Eu și Pisoiul (mai puțin atins ca Mareșalu’) îl îndemnam prietenește pe Mareșal să o pună de o moarte eroică cu zvarcoleli și gâlgâieli patriotice, urmate de sfaturi pentru viitorime – că doar nu se face ca primul erou răpus al batalionului să cadă lat așa ca un sac de cartofi. Inițial răspundea cu ceva bolboroseli tulburi și furioase dar probabil că aerul tare al nopții de Februarie l-a ajutat să se trezească cu totul. A intrat în joc descriind cu voce tare și cu lux de amănunte modul în care revista MApN urma să prezinte in editorialul din luna următoare  izbânzile nepereche ale batalionului nostru sub luminata conducere a legendarului comandant de oști, maiorului Brânză, ce a urmat neabătut și întocmai indicațiile prețioase ale celui mai iubit fiu al poporului, tovarășul Nicoale Ceaușescu. De undeva din spate am auzit glasul lătrat al lui Brânză zbierănd „Cine are treabă cu maiorul Brânză?! Guuuurrrrrrra!!!!” Au urmat un hohote de râs, iar Brânză s-a făcut că plouă pentru că n-am mai auzit nimic.

Și uite așa plini de voie bună am ajuns la Sărata Monteoru unde urma să facem un popas de o țigară. Decizie nefericită desigur. Eram destul de zgomotoși în mers. Odata oprindu-ne au început vociferări, răgete, cântece de bețivi cu voci sparte, etc. APV-iștii fugeau ca șobolanii opăriți de la un capăt la altul al coloanei împrăștiată pe aproape un kilometru încercând fără succes să restabilească liniștea cu îndemnuri neconvingătoare de genul: „Bă asta-i stațiune de tratament, o să treziți bolnavii!”. Ceea ce ne întărâta desigur și mai abitir . În final cineva dintre ei avut totuși idea salvatoare de ne pune în mișcare. N-a fost ușor, dar ne-am înfundat pânâ la urma prin pădure. 

Era o panta bunicică. Aș zice un traseu montan mediu. In plus începuse să apară și zăpada. Mergeam prin noapte în șir indian prin pădure, fiecare din noi văzându-l doar pe cel din fața lui. Am ținut-o tot așa pană aproape s-a luminat de ziuă. Am ajuns într-un soi de luminiș mare  pe marginea unui pârâu. Am observant cu surprindere ca eram mai puțin de jumătate de batalion. „Pierderi mai crâncene ca la Mărășești, v-am spus eu!” a comentat hâtru D.Ș.. Anița a început sa blesteme îmbufnat printre dinți geniul militar al celor ce refuzaseră (maiorii Brânză și Bodor și desigur) cu îndârjire să ne permită să luăm niste stații radio (R1270? – alea pe care scria „Atenție, dușmanul ascultă!”) ce oricum rugineau cu anii prin magazii. În final tot el a sugerat să tragem niște focuri de armă în aer. Ideea a dat roade. De undeva din ceața am auzit niște focuri de armă răspunzându-le alor noastre. Noi trăsesem, să zicem 3 focuri și am auzit 4 – deci nu era ecoul. Am început să zbierăm în cor „Noi stăm pe loc, voi veniți spre sud pe firul apei!”. S-a auzit ceva ce a fost considerat drept confirmare așa că ne-am pus pe așteptat și ne-am așezat sa mâncăm micul dejun.

Având burta plina am început să mă plimb agale plictisit în sus și în jos pe firul apei. L-am văzut pe Brânză dispărând în ceața deasă, în pădure, lăsându-și ranița stingheră. Cred că eram lângă Cichi (de la plutonul 4) care mișuna și el pe acolo. Nu știu dacă mai schimbasem măcar vreo doua vorbe până atunci în toate lunile de armată, dar nici n-a fost necesar. Am avut amândoi aceași sclipire drăcească în ochi. Ne-am uitat împrejur. Doar siluete nedefinite în ceața. Cu rânjete diabolice am înșfăcat ranița lui Brânză i-am aruncat rapid mâncarea rămasă și ce o mai fi avut pe acolo în boscheți, burdușind-o cât sa-i dublăm sau triplăm greutatea cu pietre de râu ce se găseau din belșug prin preajma. După care am dispărut în cealaltă parte a dumbrăvii. În final a apărut și restul coloanei pierdute. Nimeni nu putea explica ce s-a întâmplat. Brânza revenit din boscheți lătrând scurt si răgușit reproș după reproș APV-iștilor ce avuseseră ghinionul să fie în coloana rătăcită.

Abia la câteva zile după încheierea marșului am înțeles ce se întâmplase. Explicația a venit de la mitraliorul nostru emerit G.G.V. Care din motive de nimeni înțelese se decisese să plece în marș cu ditai mitraliera de companie în loc de PM, ca toți ceilalți. Ne-a povestit (îl bușea și pe el râsul gândindu-se la propriul infantilism) că-i  trecuse prin cap idea genială că mitraliera e mai bine echilibrată și mai comodă ca PM-ul. Problemele au început să apară când cu panta. Omul și-a făcut socoteala că trebuie cumva să se piardă din coloană și apoi să se întoarcă pe șest la regiment, dându-se rătăcit. Ghinionul a făcut ca de fiecare dată când el se oprea, se oprea toată coloana în spatele lui. De fiecare dată când o lua aiurea la dreapta sau stânga cei din spatele său îl urmau. A făcut tot ce a putut ca să scape de ei, însă fără succes. Cand a văzut că se lumineaza de ziuă și a mai dat și de luminiș a luat-o cumva la fugă și până să se prindă ceilalți ca au pierdut jumate din batalion nimeni nu și-a mai dat seama că el era capul coloanei rătăcite.

În mila sa cea nemărginită, Brânză a decis să le mai acorde rătăciților 15 minute să-și tragă sufletul, anunțându-ne cu lătrături sacadate că până la înserat nu ne mai oprim nici măcar să adunăm rănitii și morții de pe marginea drumului. „V-am spus eu că e lată și așteptăm pierderi mai mari ca la Mărășești” chicoti D.Ș. din nou.

În fine ne-am pus din nou în mișcare pe drumuri abrupte. M-am ferit să mă apropii de Brânză și de ranița sa plină cu pietre, dar firește că până la urmă Aghiuță a fost mai tare ca mine și nu m-am putut reține. Atunci am înțeles cum devine treaba cu instinctul păcătos al criminalului care nu se poate abține să nu se întoarcă la locul faptei sau la victima sa. Încet, încet m-am apropiat ca din întâmplare de Brânză și i-am zis ceva de genul: „Toa'șu maior păi marșul ăsta e plictis curat. Nu băgăm o deplasare rapidă, ceva acolo, ca să ne mai dezmorțim?” [Pentru cei ce nu-și mai amintesc, deplasarea rapidă era 60% marș 40% alergare, adică 12 minute de marș alternate cu 8 minute alergare - se scotea astfel o medie vreo 10 - 12 km/h]. Brânză a bolborosit ceva de neînțeles. Îl spionam cu coada ochiului: Apele îi curgeau șiroaie de sub ușankă, ochii îi erau injectați de efort, dar piticul [Brânză avea sub 1,60 metri și probabil că nu cântărea mai mult de vreo 50 kg] continua să se optintească neabătut înainte. L-am lăsat în plata Domnului și m-am alăturat grupului mic de inițiați care știau că Brânză cară glia strămoșească în cârcă. „Crapă?” m-a întrebat cineva. Zic și eu așa pe un ton de expert: „O mai duce măcar 30 de minute până să cadă lat.” În realitate a mai dus-o mai bine de o oră și jumătate. Pe când tocmai voiam să mă apropii de el ca să-l mai zgândăr un pic cu deplasarea rapidă, spus celor din jur cu o voce stinsa: „Pauză de prânz”. După care s-a lăsat efectiv să se prăbușească pe spate.  Pauza cu pricina a pus practic cruce exercițiului de ambuscadă pe care trebuia să-l producem, dar care din cauza diferitelor întârzieri a fost anulat.

Cred că ne-am oprit pentru mai bine de o oră. Nu-mi dau seama când a descoperit Brânză pietrele din raniță, dar n-a suflat o vorbă. Nemaiavând nimic de mâncare, stătea și studia încrâncenat o hartă notându-și ceva într-un carnețel. În orice caz faptul că s-a abținut să facă un circ inutil și ridicol pe marginea pietrelor din raniță l-a ridicat în ochii noștrii din categoria imbecililor incurabili, căreia îi aparțineau dincolo de orice dubii maiorii Bodor și Scântei, comandanții celor două companii TR. Un alt erou al condiției fizice, căpitanul Feizula, maestrul de măcar 20-dan la nu știu cate arte mațiale orientale, dacă era să-l iei în serios, s-a târât până pe pe malul apei ca să-și spele un pic transpiratia abundentă și să se răcorească. Cei vreo maximum 25 de km făcuți până atunci îl terminaseră cu totul. În plus Feizula spre deosebire de toți ceilalți APV-iști, a plecat in marș cu mâinile în buzunare, punându-i pe cei din plutonul său (al 4-lea) să-i care mâncarea și sacul de dormit. 

Am continuat apoi marșul până aproape de înserat - adică nu foarte mult, căci era luna Februarie. Ne-am oprit pentru noapte pe un soi de platou. În pofida tuturor regulilor de camuflaj, s-au aprins mai multe focuri și ne-am aranjat cu toții culcușurile în zăpadă folosind foile de cort și sacii de dormit. S-au stabilit santinelele și plantoanele. Rândul meu era undeva spre dimineață. Îmi amintesc ca prin ceață că m-am trezit (încă pe jumătate adormit) pe întuneric auzind șușotelile lui King Kong și ale Mareșalului ce se străduiau fără succes să mă găsească în beznă ca să-mi preiau plantonul mormăind „Ursule, unde ești? Fire-ai al dreaqu'...”. Cam toți aveam șubele si ușăncile peste sacii de dormit așa încât șansa de a identifica pe cineva în întuneric erau 0. Cineva  enervat i-a amenințat pe cei doi că o să le înfigă capetele între propriile buci dacă nu le tac odată mestecătorile și să facă bine să-și caute și plimbe ursul prin pădure. Nu am simțit nici un avânt să mă trezesc cu totul și să ies din culcușul meu relativ călduț, era o noapte înghețată cu un cer de cristal și plin de stele, așa încât nu le-am mai tulburat căutarile chibzuind că daca Domnul vrea ca eu să fac planton în noaptea aia, îi va duce pe cei doi negreșit la culcușul meu. Se pare că voia Domnului a fost însă alta și am adormit la loc...

Dimineața surpriză! Apare un camion militar din care se pogoară aristrocratic maiorul Hodârnau, comandantul batalionului. Are niște marmite cu ceai cald care e binevenit în gerul dimineții. În plus este dispus sa-i ia cu el pe răniți. Cred ca se adună vreo 20 de „cadavre”, după cum îi alinta Hodârnău. Feizula e desigur în fruntea „cadavrelor”. G.G.V. scapă în sfârșit de mitraliera lui de companie care i-a rupt umerii, schimbând-o cu PM-ul unuia din morți. La fel se întâmplă cu tot ce înseamnă AG-uri și puști-mitraliere.

Drumul de întoarcere e fără peripeții. Pe la mijlocul drumului, lăsăm în urmă compania întâi care se târăște tot mai greu. Ajungem chiar destul de devreme înapoi la regiment. În total drumul dus-întors a totalizat vreo 70 de km. Sincer mă resimt. Și nu numai eu. Mă resimt și nu-mi place asta. De pe la 13-14 ani ieșeam pe munte pe trasee mai dificile și după o medie de până-n 40 de km/zi era OK. Probabil că ieșirea pe timp de iarna și echipamentul extrem de prost gândit al armatei sunt de vină. Ranițele militare model 1922 sunt mult mai incomode decat rucsacii de Prodcomplex cu rama de aluminiu ce, în pofida sărăciei și lipsurilor în care sezbătea țara, erau stanadardul oricarui român ce ieșea pe munte în anii '80. Interesant e faptul că ne-am intrat rapid în ritm și nici unul dintre marșurile ulterioare n-a mai prezentat nici o problemă de rezistență fizică. 

În orice caz odată ajunși în dormitor  ne schimbăm în training-uri sau panatloni scurți (în Buzău era o primăvară tinpurie) și mergem la cancelaria lui Hodârnău și Brânză vociferând  agresiv că tot marșul ăsta a fost o frecție (ceea ce desigur că e o minciună gogonată, toți ne plângeam de febră musculară și junghiuri). Îl văd pe Brânză zâmbind pentru prima și ultima oară. Hodârnău face mișto, Brânză tace și zâmbește în continuare, Anița apărut și el de undeva ne spune pe șleau că suntem fanfaroni și pleacă acasă. Îi zgândărim pe maiorii Brânză și Hodârnau insistând că cine e bărbat iese la un fotbal chiar acum. Hodârnău răspunde prompt si inspirat că bărbații s-or duce la fotbal, dar că el e un bărbat deștept, așa că se duce acasă unde are alte treburi mai interesante de făcut decât alergatul după o minge. 

Nu contează, noi ne ducem sfidarea până la capăt. Simțim instinctiv că trebuie să le arătăm că suntem mai tari ca ei și departe tare de a fi îngenunchiați. Ieșim în poligon și jucăm o miuță destul de leșinată, dar tot miuță se zice că e. Nu trece o jumătate de oră și dinspre GAZ apare jalnica coloană a companiei întâi plus o parte dintr-ai noștrii rămași în urmă. Figuri pierdute, oameni șchiopătând agale, scâncete. Maiorul Scântei șontâcăie în fruntea coloanei agățat cu ambele mâini de un toiag. Locotenentul Roșca, comandantul plutonului 2, o brută tâmpă cu figură lomborsiană, îl urmează încruntat pe Scântei mugind din când în când la soldații cu figuri peirdute ce abia se mai târăsc în urma lor. 

Scântei se oprește în toiag așa ca un cioban legănându-și capul și schelălăie rânjind la noi cu vocea sa inimitabilă că „V-ați întors cu trenul și acum o faceți pe zmeii, Halț!” Nu știu exact ce înseamnă „halț” dar e un cuvânt pe care Scântei îl folosește tot timpul în cele mai diferite împrejurări. „Nu ne-am întors cu trenul, ci cu Brânză - per pedes, apostolorum” îi răspunde cineva. „Nu Brânză bă, ci toa'șu maior Brânză! 'Re-ți ai dreaqu' de bagabonți!” Roșca mugește si el ceva din care înțelegem doar înjurăturile. „Lăsați vraja! Cine-i bărbat vine cu noi pe teren acum! Cine-i cârpă merge la nani!”, vociferăm cei mai mulți dintre noi. Scântei scuipa cu scârbă, înjură ceva ce se pierde în mugetele furioase ale lui Roșca și repune tristul cortegiu al companiei sale în mișcare... 

Numai bine,

LMH

Amintiri Cazone - Partea a 3-a, Înaintea primului marș

Început de Ianuarie 1989. Un tren înghesuit se opintește pe Valea Prahovei. Mirosuri ciudate de transpirație amestecate cu dampful  înțepător de urina de la toaleta infectă  a vagonului și aroma aspră a țigărilor Carpați  sau Bucegi (acestea din urmă alintate „Moartea pe schiuri” din cauză că pe pachet  e pictat un schior) de pe culoar.  În Ploiești-Vest aglomerație infernală, frig, mizerie, agitație, soldați, țărani cu papornițe, mahalagii panicați... Ce mai încolo, încoace? Toată fauna specifică Epocii de Aur. Mă urc cumva în troleul ticsit și obosit ce merge în Ploiești Sud.  Ajung în sfârșit în trenul personal de Buzău.  Ăsta e și mai mizerabil ca primul, dar nu mai contează. Măcar nu e aglomerat. Mă arunc pe una din banchetele de mușama sfâșiate cu buretele ieșind prin toate tăieturile. Adorm ca un buștean. În cele 10 zile de concediu nu cred că a dormit cât de cât omenește mai mult de doua nopți (Nu că mi-aș fi dorit să-mi risipesc scurta vacanță dormind J).  Cineva tot în uniforma de aviație ca și mine mă trezește și-mi spune sec „Buzău”. Cobor chiaun din tren și ajung cumva la regiment.

Jumătate din pluton e deja acolo. Povești agitate, veselie pahare și sticle ciocnite. Mormăi și eu ceva acolo, pun mâncarea și băutura aduse de acasă în lada mitralierei de companie (unde o puseseră și ceilalți).  Mă arunc în pat și adorm fără să mai aud nimic. Cred ca dorm vreo 10-11 ore, ca nimica. Dimineața, obișnuiții pumni în rastel, care bubuie ca o tobă. La asta răspundem cu înjurături porcoase, dar ăluia nu-i mai pasă. Pe cand să ajungem la turația de regim cu înjurăturile, deja bubuie rastelul băieților din dormitorul vecin, cel al plutonului 6. Mă spăl pe dinți amorțit și-mi revin abia la cantina unde din nou, răcnete, urlete, înjurături, tăvi și tacâmuri trântite + mirosul acela inconfundabil al ceaiului cazon. Gata m-am trezit cu totul. La masă cineva îmi spune: „Am scăpat de dobitocul de Feizula. Va fi înlocuit de căpitanul Anița. Ăștia de la Batalionul 2 râdeau ieri de dădeau pe spate când au auzit. Cică tipul e o bestie”. Mormăi fără chef: „Să-l ia dracu’ și pe ăsta. Până la urmă crezi că poate fi la fel de tâmpit ca si Roșca de la plutonul 2?” „O să vedem...” îmi spune camaradul oftând cu o mină filosofică...

Ne adunăm pe platou în careu. Apare și căpitanul Costel Anița,  zis „Suspantă”. E destul de  înalt și foarte slab. Atipic pentru un parașutist. Ne spune pe un ton sec că-l va înlocui pe locotenentul Popescu pâna-l repară ăia. Pe Popescu, evident. Ne inspectează armamentul și echipamentul. Firește că totul e într-o stare de la mediocru în jos. Face câteva poante reușite. Și spontane, perfect adaptate momentului. Râdem pe bune. Cu poftă. Și noi și el. Sunt deja pe jumătate „vândut”. Nu mai văzusem în tot regimentul nici un alt APV-ist cu un simț atât de dezvoltat al humorului. Chiar dacă omul e într-adevar o fiară, așa cum se spune, e mai bine așa decât un dobitoc plictisitor și agasant.

Apare coloneul Săulescu, comandantul regimentului. Obișnuieste să ne spună în fiecare dimineață cu o voce monotonă si impersonală, ca un prezentator de buletin de știri tot soiul de chestii plicticoase: ba nu’ș ce aplicație pe la Regimentul  56 (Caracal?) sau nu’ș ce consfăturie pe la comandamentul aviației…  Se îndreaptă ca de obicei ușor cocârjat spre centrul platoului. Dar nu apucă să spună nimic. În spatele lui la câțiva metri s-a așezat  un câine vagabond, care începe să latre sfâșietor la cer. Moment de stupoare. Săulescu nu se poate concentra. Un țuțăr de la statul major încearcă fără succes să alunge potaia, care se dă câțiva metri la o parte și continua să latre din nou a mort cu botul spre cer. Anița scoate un răcnet inuman (are o voce stridentă și destul de înaltă) de se cutremură pereții: „Baaaannnnzzaaaiiiiiii!!!!!!” Potaia derutată dispare panicată cu coada între picioare printre sălile de pliaj, înspre poligon.  Anița comentează sec,cu o voce didactică și neutra, dar suficient de tare, ceva de genul : ”Inițiativa, spontaneitatea și acțiunea viguroasă prin surprindere sunt esențiale pentru obținerea succesului pe câmpul de luptă”. Toți cei din jur izbucnesc în râs. Săulescu schițează și el un zâmbet șters și își continua apoi impasibil poezia obșnuită.  După asta o luăm gospodărește la fugă pe bucla mijlocie. Anița aleargă neașteptat de bine pentru constituția sa fizică, aproape astenică.

Nu mai rețin  ce a urmat în primele zile. În orice caz omul  este cât se poate de corect, are humor și gustă humorul bun chiar dacă îl biciuie pe el. Nu se amestecă sau ignoră pur și simplu chestiile domestice și evită micile sau marile  răutăti gratuite atât de dragi purtătorilor de uniformă. Începem să-l placem tot mai mult.  Îi place foarte mult milităria, însă asta în sensul bun al cuvântului. Nu e deloc genul care să-ți explice asa ca Trăznea al lui Ion Creangă, pasul de gâscă sau distanța exactă a cucului de la beretă deasupra ochiului stâng, sau mai șiu eu ce alte stupizenii similare. În schimb face tot ceea ce nu fac ceilalți APV-iști. Adică își face meseria cu multă pasiune. Nu am avut niciodată mare înțelegere pentru militărie, dar am o mare stimă pentru oamenii ce au o pasiune, oricare ar fi aceea.  Sper că Anița a apucat să facă o frumoasă carieră militară. O merita cu prisosință.  El era unul dintre acei militari (nu foarte mulți din păcate) care te făceau să crezi că nu e totul pierdut pentru armata română.

Învățăm să citim o hartă tactică, să folosim busola militară, să măsurăm distanțele în teren si elevațiile (am făcut o serie de exercitii  de orientare și navigație pe teren, ce vor avea rezultate surpinzătoare mai încolo – într-unul din episoadele viitoare ), să găsim nordul după soare și ceas, să găsim nordul după lună și ceas (a copiat pentru fiecare din noi tabelele aferente diferitelor faze ale lunii), să folosim punctele de triangulație, câteva rudimente de astronomie. Facem aplicații tactice pe hartă. Îmi amintesc  și  acum hărtile de exercițiu care prezentau zone din Turcia cu denumiri românesti - de exemplu Izmir/Efes apărea ca și Constanța, Bodrum ca și  Ploiesti, etc [Cine spera atunci că în mai puțin de 10 ani urma sa începem să ne facem vacanțele la Kușadasi, la o aruncatura de baț de locurile exotice de pe acele harti?]. Face rost chiar și de niște scalex-uri primitive ca să măsuram traseele pe harti [Mai bine de 12 ani mai târziu mi-am luat un scalex profesionist. Nu-mi folosește practic la nimic în epoca internetului și a GPS-ului , dar era așa o chestie de „îl vreau”. N-am rezistat ispitei când l-am văzut în magazin]. Învățăm tehnici de baza de supraviețuire și prim ajutor. Facem exercitii de sertizare a capselor detonante .  Învățăm cum să calcuăm cantitatea de explozibil necesară distrugerii diferitelor obiective (poduri, viaducte, șine de cale ferată) și cum trebuie alcătuită/dimensionată rețeaua de detonare. Ne învață să folosim tabelele de artilerie pentru AG-9 și pentru aruncătorul de 82 mm. Ieșim în poligon după lăsarea nopții si ne arată cum să folosim aparatul de vedere pe timp de noapte cu amplificare a luminii reziduale [Ca și în cazul scalex-ului microbul plantat cu mai bine de 15 ani înainte m-a făcut să-mi iau unul destul de performant, care de asemenea nu-mi folosește la nimic]. Aduce la un moment dat într-una din sălile de pliaj un lansator de rachete telegidate Fagot (9K-111). Ne explică în detaliu cum funcționează, cum se amplasează. Aceeași chestie și cu racheta antiaeriana CA94 (versiunea românească a rachetei rusești Strela). Și multe multe altele. După cum am mai spus, Anița mustea de humor și presăra toate astea cu anecdote spumoase ( mai mult sau mai puțin apocrife – nu pretindea că erau adevărate ), care ajutau la captarea și menținerea interesului nostru.

Ne povestește pe îndelete despre invazia sovietică in Afgnanistan (partea cu atacul inițial al parașutiștilor asupra aeroportului din Kabul), despre războiul din Falklands/Malvine, despre războailele arabo-israeliene. Mai încolo după 1990 am verificat ce-mi mai aminteam din toate astea și nu cred că am găsit nimic ne-adeaărat, Astea erau chestii pe care le putea probabil face orice commandant de pluton sau companie, dar evident că ceilalți erau cel mai adesea pasionați de răgete în poligon și de pași de gâscă, sau nesfârșite povești inepte și searbede despre cum se cos nasturii de la veston ca să nu ți-i poate smulge nu știu ce plutonier feroce de la școala militara de infanterie …

În plus mai are o calitate esențială. Când nu știe ceva nu se aberează și nu se dedă la fanfaronadă. Recunoaște că nu știe sau că nu se pricepe și gata. Îmi amintesc în acest sens o întâmplare de prin primele săptămâni de armată. Ne aflam în poligon și spre stupefacția generală trece peste noi la 300-400 de metri  altitudine un MiG-15 cu doua rezervoare suplimentare pe aripi.  Toți eram blocați pentru că nimeni nu-și imagina că antichitatea aia mai poate fi în serviciu (mai încolo am văzut la Bobocu, mai multe MiG-uri 15 în stare de zbor) . Locotenentul Leu (comandantul plutonului 6), altfel băiat valabil și foarte simpatic, văzand reacția noastră, a sărit imediat să ne explice că avionul ce trecuse era nu’ș ce bombardier sofisticat. Ca să o facă și mai gogonată a burtit și ceva nume exotic al avionului. Ne-a bușit râsul. Cineva i-a cu spus condescență că ăla era un avion de vânătoare de pe la începutul anilor ’50 și nicidecum un bombardier ultrasecret și ultramodern.  Mă rog Leu n-a insistat și a admis cu juma’ de gură că poate s-a înșelat, dar i-a rămas tinicheaua în coadă...

Oricum dintr-una în alta ne-am apropiat de primul marș. Care marș era anticipat mai ales de camarazii meridionali (așa mai impresionabili și emotivi de felul lor) cu fatalism, panică, și cu o teamă de-a dreptul superstițioasă de parcă plecam tocmai la Polul Nord.  D.Ș., partenerul meu de pliere a parașutei, exasperat la un moment dat de toate tânguileile și schelălăielile astea, explica pe un ton savant cum că din supraviețuitorii marșului abia dacă se va mai putea încropi un pluton, ceva, acolo, celorlați urmând să le albească ciolanele pe câmpul de onoare așa cum s-a întâmplat de altfel și cu contingentele precedente. Credeți sau nu dar s-au găsit suficenți fazani care să pună botul...

Închei pe moment aici. E deja o oră târzie a serii. Voi continua în zilele următoare cu epopeea primul marș.

Numai bine,

LMH