Printr-un nor plin de fulgi de zapada

Sunt peste douzeci si cinci de ani de cand am facut armata, amintirile despre perioada aia sunt cetoase acum.

Imi amintesc totusi, inca cu surprindere, cum de eram in stare sa iesim afara cu noaptea in cap la temperaturi de minus 15 grade Celsius numai in maieu, chiloti si tenisi si sa nu prindem nici macar un stranut. Sau sa iesim de la dusuri la bustul gol, toti porii deschisi, aburi iesind din noi, alunecand pe ghiata parcurgand cei 200 de metri pana la companie, si nici macar sa nu avem un nas curgand. Am incercat sa repet figura asta iarna urmatoare si m-am procopsit cu o pneumonie de toata frumusetea.

Printre putinele momente care imi sunt mai clare din armata sunt salturile (evident) si pregatirile pentru salt.

Atmosfera in jurul salturilor era ceva deosebit. Retrospectiv nu mai e atat de impresionant – poate doar pentru mine - dar la vremea aia era ceva remarcabil. Printr-un joc al sortii, in anul acela pentru prima oara in trei ani – Doctore, corecteaza-ma aici daca gresesc, noi eram al treilea contingent de TR-isti acolo parca - s-au adunat laolalta la unitatea aia putin peste o suta de baieti din care 98% voiau sa faca din perioada de armata ceva care sa conteze si sa traiasca experienta saltului cu parasuta. Imi amintesc ca locotenentii discutau odata intre ei ca in anii precedenti o forma de pedeapsa colectiva era sa alinieze plutoane si sa le duca in baza de parasutare la sol. Cu noi, pentru prima oara in unitatea de TR-isti, era invers, pedeapsa noastra era sa nu ne dea voie sa intram in baza de parasutare.

Erau chiote infundate de bucurie cand se anuntau sedintele de antrenament la sol. Ba chiar ne duceam si singuri acolo, imi amintesc ca era coada la cateva aparate mai populare ca barcutele si leaganul ala care te rotea in timp ce te dadeai uta in picioare.

Cred ca nu m-am dat in toata viata mea pana atunci in leagan cat m-am dat in cele cateva luni cat am facut pregatirea de parasutare. Si cate tipuri de “leagane” erau acolo...

Dar dintre toate aparatele, trenajorul era cu adevarat cel mai spectaculos. Si totodata cel mai dificil dintre aparate. Mai greu decat saritul de la platforma de 2 metri (sau erau 3 metri, nu-mi mai amintesc bine). Mai greu chiar decat saltul in sine cu parasuta (parca ceva in legatura cu orizontul si distanta pana la pamant fiind prea mica). Cel mai greu insa era sa numeri 101, 102, 103 pana la aterizare. Prima oara majoritatea numara cam asa: “o suuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu” (aterizare) “OH, ta unu, o su... baga-mi-as....”

Salturile cu parasuta insa erau absolut tot ceea ce ma asteptam, ba chiar ceva mai mult. N-am fost niciodata pana atunci intr-un avion si singura data cand am trecut prin ceva care sa aduca a senzatie de imponderabilitate era cand am fost intr-un roller-coaster. Asa ca sa ma uit la un avion privind ”in jos” printre cizme (si ce cizme aveam in armata!) in timp ce eram in cadere libera, sau sa trec printr-un nor plin de fulgi de zapada ca dupa aia sa ajung la sol unde batea soarele si era cald si frumos, asta da, era demn de trait si de tinut minte la varsta aia.

Fantastic, ce mai...

Dar cum nu exista nimic pe gratis, imi amintesc ca placerea asta avea pretul ei: stransul parasutei dupa salt. Nu ma afecta prea tare asteptatul cu orele cu tot harnasamentul pe mine sa ma urc in avion, sau aterizarea dupa zbor, sau caratul echipamentului (care includea si parasuta) pana la punctul de regrupare, aveam o conditie fizica destul de buna pe atunci. Stransul parasutei insa era ceva cu care aveam de luptat. Cred ca odata chiar am fost mentionat la careu ca avand cea mai incurcata parasuta predata dupa un zbor.

Mi-a luat ceva pana sa ma prind cum se impacheteaza corect cupola si suspantele. Dar dupa ce m-am prins cum se face, nu am mai avut nici o problema dupa armata sa impachetez nimic, inclusiv rufele calcate – asta era inainte sa ma insor, ca dupa casatorie am devenit mai delasator cu practica, ca sa ma exprim politicos fara sa intru in prea multe detalii aici....

Nu am poze din armata, cu regret nu am cum contribui la capitolul asta, dar vazand pozele expuse aici, un lucru ma face sa ma minunez de cate ori ma uit la ele: ce slabi eram!.......

Ursu'

Fugiti ca vin turcii!

Asa cum am promis, revin cu o alta poza si cu ceva amintiri pe langa.

Poza e chiar inainte de salt, inainte de imbarcare in elicopter. Cred ca e la primul sau la al doilea salt.

Cum ai zis si tu dotore, era obiceiul in unitatea noastra sa ne puna sa alergam in fiecare dimineata, dupa careu, nu ca parte din inviorare. Dupa careu ne manau pe plutoane si incepea "chinul". Eu il numesc chin pentru ca nu am fost bun la alergat vreodata, asa ca momentele acelea imi cam provocau panica. Trebuia sa ti aproape, sa nu ramai in urma, sa alergi in formatie. Cum nici ofiterii nu erau in forme prea bune, alegeau pe cativa dintre ei sa alerge cu noi si sa ne urmareasca. Cum eram in plutonul 6, noi eram ultimii din compania noastra, chiar din batalion si din unitate. Asa ca ramaneam mereu in urma, si fara sa ma laud, eram si eu printre ultimii. Intr-una din zile a venit randul capitanului Feisula. Tipul avea o conditie fizica excelenta, cu performante deosebite la antrenamente si in viata militara. Era destul de deschis cu noi, vorbaret, glumet si te puteai intelege cu el. Era comandantul plutonului 4, dar trebuia sa aiba grija de toata compania a doua. Asa ca ne-am pus pe alergat, fiecare cum a putut. Ramanand mai in urma, cum am mai spus, il "zaresc" in spate pe Feisula, venind cu o bata dupa noi si tipand sa-i dam bataie, sa alergam. In acel moment am inceput si eu sa strig "fugiti ca vin turcii" si asa am rupt-o ,si eu si cei care eram la coada, la fuga. A fost extrem de haios totul si a cam provocat dezordine in randul soldatilor, dar Feisula a avut grija sa ne luam partea de ciomageala, sa platim tributul cum ar spune unii.

Tin minte ca alergarea asta se impartea in 3 categorii. Prima de 3km, a doua de vreo 7 si a treia de 9km. Nu am alergat niciodata in categoria a treia. Cea mai scurta "cursa" era in jurul poligonului si pe langa GAZ, pe marginea Crangului. A doua cursa presupunea iesirea prin oras, prin cartierul Crang. Asta cred ca a provocat destul de multe dimineti fara somn civililor din blocurile de pe langa unitate. Cum o fi fost sa dormi linistit pe la ora 8 dimineata si dintr-o data sa auzi o turma de soldati cu bilgheri in picioare alergand prin fata blocului tau. Un zgomot infernal faceam cu bilgherii aia si cred ca unitatea a primit reclamatii pentru ca au intrerupt cursele de 7 km...si bine au facut, uf!

Mda, o gramada de "alergat" am facut in armata. Am avut noroc, sau ghinion, sa nu ne duca la munci agricole, doar cateva dupa-amiezi la cules de mere (la mere nu ne-au mai dus pentru ca mancam prea multe in loc sa culegem) porumb, sfecla (cel mai oribil lucru, sa scoti sfecla din pamant!) si struguri. Asa ca faceam antrenamente la greu si cel mai mult alergam. Una doua, hai la alergat! Imi aduc aminte de primele alergari in care, nefiind obisnuit cu greutatea bilgherilor (mai ales ca erau mari) si cand alergam abea reuseam sa "arunc" in fata piciorul. Aveau in jur de 1,8kg si am facut febra musculara numai de la mers la inceput....

Cam atat acum. O sa mai pun ceva poze saptamana viitoare si sper sa reusesc sa imi pozez si carabiniera (parca asa se zice, nu?)

Un weekend cat mai placut,

Mateo

Primul salt, noiembrie 1988

Gata, am reusit! Aici este plutonul 6 compania aIIa inainte de primul salt noiembrie 1988. O gramada de amintiri ne leaga si sper ca si ei, colegii mei, vor gasi acest blog si poate mai depanam amintiri.

Era anul 1988 cand se facea economie la tot si la orice. Dupa cum se vede, uniformele de strada erau folosite ca si costum de zbor. Singurul lucru nou erau bilgherii! Nici macar castile nu erau la fel! Primul salt l-am facut din elicopter, MI8 pe o vreme excelenta. Vantul nu foarte puternic, dar deajuns sa ne imprastie prin tot Crangul. Si ceva incidente cu un coleg cu parasuta agatata de un stalp de telegraf, altul, daca tin bine minte, de la alt pluton, nu s-a intors la timp pe burta si nu a detasat repede parasuta asa ca a cam "arat" campul cu umarul. A trebuit sa si-l puna in ghips...

Super senzatie. Nimic nu se compara ca senzatia primului salt!

O sa mai pun poze, doctore! Numai bine, Mateo.

Bobocu

Am avut surpriza sa aflu ca o cunostinta din orasul din Canada in care ma aflu a facut scoala de piloti militari de la Bobocu in aceeasi perioada in care eu eram la Buzau. Am fost la Bobocu o singura data, pentru zborul de agrement in AN-26 (trapa mare, deschisa, viraj, la cativa metri de hau, ce splendoare!), dar veneau destul de des elevii de acolo la noi in unitate pentru stagii de parasutare. Imi amintesc ca parasutistii de la Buzau spuneau ca nu sunt nebuni sa urce in aer intr-o cutie de metal in care de-abia te poti misca, iar pilotii de la Bobocu spuneau ca nu sunt nebuni sa sara in gol cu o carpa in spate. Asta nu-i impiedica nici pe unii, nici pe altii, sa faca Revelioanele impreuna.

"Paratroopers" -- salt la trapa din AN-26

Am gasit recent pe Web aceasta pagina interesanta pregatita de Sorin Crasmarelu si in care sunt informatii mai recente despre parasutistii romani. In limba engleza.

Pe YouTube sunt cateva videoclipuri cu parasutisti militari romani; doua dintre ele sunt afisate mai jos. Cred ca secventele nu sunt filmate la Buzau dar asta e irelevant pentru ca cele trei unitati militare de parasutisti din tara erau asemanatoare. In primul sunt si niste secvente dintr-o baza de parasutare la sol (inclusiv de la trenajor), iar in al doilea este filmat un salt la trapa (Ursuleeee!!).

Salt la trenajor

Iata si o poza facuta la trenajor, care de fapt nu se vede fiind undeva in dreapta. Fotografia este relativ recenta; in 1983/84 incepuse in unitate testarea unor tinute de camuflaj care erau purtate peste uniforme si aveau in interior o folie de plastic de mureai de cald in ele dupa numai cativa pasi.

Saltul la trenajor era primul pas catre saltul din avion insa era un test in sine. Trenajorul e ca un fuselaj de avion suspendat la vreo opt metri inaltime si in care ajungi urcand niste scari abrupte. Odata ajuns in interior te indrepti catre o usa laterala care imita usa avionului din care vei sari. Acolo iti pui harnasamentul de parasuta si te asezi pe marginea usii. Poti simula saltul lateral din avion (ca militarul din imagine) sau saltul la trapa.

Pentru saltul la trapa, te pozitionezi cu talpile cizmelor de salt pe jumatate iesite in exterior. Lipesti genunchii, isi rigidizezi corpul si, la semnul ofiterului aflat la sol, iti dai incet drumul in fata pana ce corpul tau ajunge la orizontala, moment in care iti desprinzi talpile de trenajor si cazi in pozitie orizontala. Harnasamentul este atasat prin chingi la un sistem de greutati care te incetineste brusc si te opreste la circa jumatate de metru de sol. Toata chestia e facuta sa simuleze saltul din avion si socul mecanic simtit la deschiderea parasutei. Testul propriu-zis consta in a-ti depasi teama de a-ti da drumul sa cazi in gol cu fata in jos de la inaltimea aceea, mai ales ca nu simti parasuta in spate (pentru ca nu o ai), ceea ce iti creeaza o senzatie de nesiguranta.

Imi amintesc ca am fost primul din compania mea care am sarit la trenajor. Am inceput direct cu simularea saltului la trapa si nici unul dintre noi nu a ezitat. Eram in al noulea cer si vroiam imediat sa urc inapoi sa sar din nou, ca un copil care vrea sa se dea din nou pe tobogan. M-a racorit insa vocea comandantului de companie care mi-a dat un calificativ "satisfacator" pentru ca nu tinusem genunchii perfect lipiti in timp ce ma apropiam vertiginos de pamant.

Vizita

In povestirea ce urmeaza, orice asemanare cu personaje din lumea reala este cu totul intamplatoare. ;)

"Era o zi de sfarsit de saptamana in una din primele luni din 1984. Viata in unitate se desfasura linistit, cativa militari din companie erau plecati in permisie. Era soare iar vantul de-abia adia, asa ca tentatia de a petrece ziua intins pe iarba in baza de parasutare la sol, in afara razei de actiune a OSR-ului si a SSC-ului, era mare.

Amicul V(iorel R). urma sa ajunga cu trenul in Buzau in drum spre Iasi. Era curios sa vada cum arata unitatea 'de dincolo de Crang', mai ales ca intentiona sa se ofere voluntar pentru a face armata la parasutisti in anul urmator. Impreuna cu o cunostinta comuna, R(adu C)., l-am asteptat pe V. la intrarea in unitate, unde am stat un timp de vorba pe o banca. Peste cateva minute am facut cativa pasi pe alei, spre companie. Era curios sa vada si baza de parasutare la sol dar, din pacate, asta nu era posibil pentru un civil.

Apoi ne-a venit o idee: si daca ar fi sa imbrace timp de cateva minute o uniforma? Zis si facut! Colegii din companie erau amuzati de idee. Cineva i-a imprumutat uniforma, bilgherii, bereta si centura, si am plecat, toti trei, prin unitate. Am urcat pe langa sala de pliaj, apoi am mers pe langa baza de parasutare la sol, i-am aratat poligonul, de la distanta a vazut biutele, apoi am coborat pe langa sala de mese si platou si am trecut pe langa oficiul OSR-ului indreptandu-ne catre corpul de garda in vederea incheierii vizitei, mai ales ca se apropia ora la care V. avea trenul de legatura.

Ghinion! In timp ce mergeam pe aleea din fata, spre corpul de garda, am dat nas in nas cu OSR-ul. Nu-mi amintesc numele lui dar era un capitan despre care circula zvonul ca 'de mult astepta ocazia sa descarce pistolul intr-un TR-ist'. Venea din fata si, vazandu-ne pe noi trei, a strigat de la distanta 'Culcat!'. Ne-am executat, dar imediat a urmat ordinul sa ne taram spre el iar V. era la prima lui actiune de acest gen in uniforma militara. OSR-ului i s-a parut ceva suspect dar fara sa-si dea seama ce anume, asa ca ne-a expediat pe toti trei la arestul regimentului. Evident, de la arest era cam greu de plecat, mai ales ca erau de garda baieti de la trupa si nu erau prea dispusi la concesii, cu OSR-ul din ziua aceea. Eu si R. m stat cu nervii intinsi la maximum timp de vreo 15 minute, gandidu-ne la ce se va intampla cand se va descoperi ca am introdus un civil in unitate, ca a imbracat o uniforma si ca l-am dus in zone interzise publicului. Regula cu care fuseseram invatati de comandantii nostri de pluton si de companie era una simpla: 'Faceti orice vreti dar sa nu avem probleme din cauza voastra!'

Apoi a dat norocul peste noi: cineva de la bucatarie a cerul OSR-ului ajutor pentru curatatul cartofilor iar el a trimis un militar sa ne scoata de la arest si sa ne duca acolo. Cu ocazia asta ne-am recuperat si centurile, care ne fusesera retinute la intrarea in arest. La doua minute dupa ce am ajuns la bucatarie ne-am strecurat afara, am alergat peste platou si pana in companie, V. si-a schimbat hainele, si-a ras mustata (motivul pentru care a facut aceasta va deveni clar mai jos), l-am scos pe poarta unitatii si dus a fost! Apoi, eu si R. ne-am intors la bucatarie. Cateva minute mai tarziu apare si OSR-ul, sa vada care mai e situatia. Surprins ca ne vede numai pe noi doi, vrea sa stie unde este 'al treilea'. Noi zicem ca nu stim cine e, ca nu-l cunoastem, ca e probabil de la trupa din unitatea vecina. Atat i-a trebuit! Am petrecut restul dupa-amiezii, pana aproape de masa de seara, in pozitie de drepti in fata oficiului OSR-ului, de unde el iesea din cand in cand si urla la noi: Cine e al treilea? Unde este, unde a plecat? Sa mi-l aduceti aici imediat! Am avut noroc (din nou!) de un detaliu: pe timpul cat se aflase in unitate V. avusese mustata, ceea ce in armata e un lucru rar si, ca atare, fusese remarcat; in plus, la militarii TR (ca noi), comandantul de batalion daduse ordin cu doua zile inainte ca toata lumea sa-si rada mustata si ordinul fusese executat. Asadar, am folosit argumentul asta cu succes ca sa-l convingem, intr-un tarziu, pe OSR ca 'al treilea' nu era TR-ist.

SSC-ul nostru stia adevarul dar nu a spus nimic, probabil pentru ca si-a dat seama ca, daca s-ar fi aflat, ar fi intrat si el la apa pentru ca nu s-a impotrivit si nu a raportat la timp situatia. Cei cativa colegi din companie care il vazusera pe V. stiau doar ca un prieten 'a incercat o uniforma' pe hol; in plus, unii ne ajutasera, asa ca au tacut si ei. Si astfel a fost inchis subiectul.

Trebuie precizat ca intamplarile de genul asta aveau loc intr-un context particular. Eram formati si incurajati sa ne asumam riscuri. Exista o cultura a 'bastanilor', a parasutistilor militari, in care cine nu era in stare sa atinga obiective riscante era considerat un 'coclit' si nu merita sa aiba statutul de personal navigant. Circulau in unitate legende despre cum generalul Bastan le daduse 'misiuni imposibile' militarilor sai iar acestia, in masura in care le executasera fara probleme, fusesera apreciati. De exemplu, o astfel de legenda era aceea a soldatului care primise misiunea sa aduca covorul de la intrarea in primaria orasului Buzau pentru a obtine permisie de Anul Nou. In contextul asta, ceea ce ar putea pare acum un risc inutil facea parte atunci dintre lucrurile pe care eram motivati sa le facem. Acestea fiind spuse, nu inseamna ca ne-am gandit foarte mult la riscuri inainte sa facem ce am facut in ziua aceea.

V. nu a revenit in anul urmator ca militar TR in trupele de parasutisti. In schimb, mai tarziu a obtinut o 'Green Card' prin Loteria Vizelor americana si s-a inrolat in U.S. Army, unde a lucrat cativa ani pe mai multe continente, iar acum are dubla cetatenie."